Daniel Kehlmann s-a nascut la Munchen, in 1975. Este fiul cineastului Michael Kehlmann. In 1981 se muta, impreuna cu familia, la Viena, unde studiaza filosofia si literele. Dupa incheierea studiilor, incepe o teza de doctorat pe tema sublimului in filosofia lui Immanuel Kant, pe care o abandoneaza insa in favoarea literaturii. In 1997 ii apare primul roman, intitulat Beerholms Vorstellung. Din 2001, tine - in calitate de visiting professor - prelegeri de poetica la universitatile din Mainz, Wiesbaden si Gottingen. Cel de-al patrulea roman al lui Kehlmann, Ich und Kaminski (2003), ii aduce recunoasterea internationala, consolidata odata cu aparitia marelui sau bestseller Die Vermessung der Welt (Masurarea lumii, 2005). Publica periodic eseuri si recenzii in numeroase ziare si reviste din Germania, printre care: Suddeutsche Zeitung, Frankfurter Rundschau, Frankfurter Allgemeine Zeitung si Literaturen. Este membru al Academiei de Stiinte si Literatura din Mainz. A mai publicat volumul de povestiri Unter der Sonne (1998), romanele Mahlers Zeit (1999) si Der fernste Ort (2001), culegerea de eseuri Wo ist Carlos Montufar? Uber Bucher (2005) si Diese sehr ernsten Scherze (2007), versiunea in volum a prelegerilor de poetica tinute de Kehlmann la Universitatea din Gottingen. A primit urmatoarele distinctii si premii literare: Forderungspreis des Bundesverbandes der Deutschen Industrie (1998), Forderpreis des Osterreichischen Bundeskanzleramtes (2003), Premiul Candide (2005), Premiul pentru Literatura al Fundatiei Konrad Adenauer (2006), Premiul Heimito von Doderer (2006) si Premiul Heinrich von Kleist (2006).
Calatoria
In septembrie 1828, cel mai mare matematician al tarii si-a parasit pentru prima oara dupa multa vreme orasul de bastina, pentru a participa la congresul naturalistilor germani de la Berlin. Bineinteles ca nu si-a dorit sa plece. Luni de zile s-a tot codit, dar Alexander von Humboldt l-a tot batut la cap pana cand, intr-un moment de slabiciune, a incuviintat, sperand ca acea zi nu va veni totusi niciodata.
Acum, profesorul Gauss se ascundea in pat. Cand Minna ii ceruse sa se scoale, spunandu-i ca postalionul asteapta si ca are o cale lunga de strabatut, a strans perna in brate si, inchizand ochii, a incercat sa o faca pe sotia sa sa dispara. Cand i-a deschis la loc, Minna era tot acolo, asa ca a facut-o sacaitoare, marginita si i-a mai zis ca ar fi blestemul batranetii lui. Cum nici asta nu i-a folosit la nimic, a dat patura la o parte si si-a pus picioarele pe podea.
Bosumflat si spalat in pripa, a coborat treptele. In camera de zi, fiul sau Eugen il astepta cu bagajele facute. Cand l-a vazut, Gauss a fost cuprins de un acces de furie: a spart un urcior de pe pervazul ferestrei, a batut din picior si a inceput sa loveasca incoace si incolo. Nu s-a linistit nici macar atunci cand Eugen si Minna i-au pus mainile pe umeri si l-au asigurat ca va fi bine tratat, ca nu peste mult timp va fi inapoi acasa, ca totul va trece repede, la fel de repede ca un vis urat. Abia atunci cand prea batrana lui mama, deranjata de zgomot, a venit din camera ei, l-a apucat de obraz si a intrebat unde e baiatul ei cel viteaz, s-a linistit. De Minna s-a despartit cu raceala; pe fiica si pe fiul lui mai mic i-a mangaiat absent pe cap. S-a lasat apoi urcat in postalion.
Drumul avea sa fie un chin. L-a facut pe Eugen ratat, i-a luat bastonul si a incercat sa-l loveasca cu toata puterea peste picioare. Un timp a privit incruntat pe fereastra, dupa care a intrebat cand se va casatori odata fiica-sa. De ce nu o vrea nimeni, care e problema?
Eugen si-a dat parul lung pe spate, si-a asezat pe cap cu ambele maini bereta rosie si nu a dat nici un raspuns.
Spune odata, a zis Gauss.
Sincer sa fiu, a spus Eugen, sora-mea nu e tocmai o frumusete.
Gauss a dat din cap, raspunsul i se parea plauzibil. A cerut apoi o carte.
Eugen i-a dat ce ceruse: Arta gimnasticii germane de Friedrich Jahn. Era una dintre cartile lui preferate.
Gauss a incercat sa citeasca, insa doar cateva secunde mai tarziu a ridicat privirea din carte si a inceput sa se planga de tapiteria din piele a postalionului, facuta dupa ultima moda; te-apuca greata cand o vezi, nu alta. In curand, a povestit el, masinile vor transporta oamenii dintr-un oras in altul cu viteza unui proiectil. Atunci se va putea ajunge intr-o jumatate de ora de la Gottingen la Berlin.
Eugen a dat sceptic din cap.
Este ciudat si nedrept, a spus Gauss, chiar tipic pentru bunul plac al destinului, faptul ca te nasti intr-un anumit timp al carui prizonier ramai, ca iti place sau nu. Unii pot fi din cale-afara de favorizati fata de cei din trecut, iar altii sunt sortiti sa devina clovnii celor din viitor.
Eugen a incuviintat somnoros din cap.
Pana si o minte ca a lui, a continuat Gauss, n-ar fi reusit sa faca nimic, daca ar fi trait in vremurile de inceput ale omenirii sau undeva pe malul fluviului Orinocco, pe cand, dimpotriva, peste doua sute de ani, orice idiot va putea spune verzi si uscate, amuzandu-se pe seama persoanei lui. A mai stat o vreme pe ganduri, l-a facut din nou pe Eugen ratat, dupa care s-a dedicat lecturii. In timp ce tatal sau citea, Eugen privea fix pe fereastra postalionului pentru a-si ascunde fata schimonosita de furie.
In Arta gimnasticii germane era vorba, evident, despre aparate de gimnastica. Autorul descria in amanunt tot soiul de mecanisme nascocite de el, menite sa te cateri pe ele. Pe unul l-a botezat cal, pe altul barna, altul era numit capra.
Gauss a spus ca tipul e nebun, dupa care a deschis fereastra si a azvarlit cartea afara.
E cartea mea, a strigat Eugen.
Gauss i-a raspuns ca nici el nu era de alta parere, dupa care a adormit si nu s-a mai trezit pana la popasul urmator, aproape de granita, unde au schimbat caii.
Cat timp au fost dezlegati caii obositi si altii, odihniti, au fost inhamati la postalion, cei doi au mancat supa de cartofi intr-un han. Un barbat slab de la masa invecinata, cu barba lunga si obrajii supti, singurul oaspete in afara de ei, se holba mut la cei doi. Corpul, a spus Gauss, care, spre supararea lui, visase aparate de gimnastica, corpul sta cu adevarat la originea tuturor umilintelor. Faptul ca un spirit ca al lui este intemnitat intr-un corp bolnavicios, pe cand un mediocru precum Eugen nu se imbolnaveste mai niciodata i s-a parut intotdeauna o dovada graitoare pentru umorul negru al lui Dumnezeu.
Eugen a spus ca si el avusese in copilarie o forma severa de varsat de vant. Era sa si moara. Cicatricile se mai vad inca!
Gauss a spus ca da, intr-adevar, uitase asta. A aratat spre caii din fata ferestrei. De fapt, nu e gresit sa spui ca bogatilor le trebuie de doua ori mai mult timp pentru o calatorie decat saracilor. Cine foloseste animale de posta le poate schimba dupa fiecare etapa a drumului. Cine calatoreste cu caii proprii trebuie sa astepte pana cand acestia se odihnesc.
Si ce-i cu asta, a intrebat Eugen.
Desigur ca, a continuat Gauss, unuia care nu-i obisnuit sa gandeasca, asa ceva i se pare de la sine inteles. La fel ca si faptul ca te slujesti de baston cand esti tanar, iar cand esti batran, nu.
Un student poarta intotdeauna baston, a spus Eugen. Asa a fost dintotdeauna si asa va fi mereu.
Posibil, a raspuns Gauss si a zambit.
Au mancat apoi in liniste, pana cand a aparut jandarmul de graniceri si le-a cerut permisele de trecere. Eugen i-a aratat permisul sau: un certificat al Curtii, pe care scria ca el, desi student, este nechibzuit si nu are voie sa intre pe teritoriul Prusiei decat insotit de tatal sau. Jandarmul l-a privit cu suspiciune, a examinat permisul, a dat din cap, dupa care s-a intors catre Gauss. Acesta nu avea nimic asupra lui.
Chiar nici un permis, a intrebat jandarmul mirat, nici un bilet, nici o stampila, nimic?
Gauss a spus ca n-a avut niciodata nevoie de asa ceva. Ultima oara trecuse granitele Hanovrei acum douazeci de ani. Pe atunci nu avusese nici o problema.
Eugen a incercat sa explice cine erau ei, unde se indreptau si la cererea cui. Ca acel congres de stiinte ale naturii are loc sub inaltul patronaj al Coroanei. Ca oaspete de onoare, tatal sau este deci invitat, intr-un fel, chiar de catre rege.
Jandarmul a insistat sa vada un permis.
Poate ca nu stie, a continuat Eugen, dar tatal lui este admirat chiar si in cele mai indepartate colturi ale lumii, este membru al tuturor academiilor si inca din tinerete a fost supranumit regele neincoronat al matematicienilor.
Gauss a incuviintat. Se spune chiar ca, datorita lui, Napoleon ar fi decis sa crute orasul Gottingen de asediu.
Eugen a palit.
Napoleon, a repetat jandarmul, neincrezator.
Chiar asa, a spus Gauss.
Jandarmul a cerut un permis, de aceasta data ridicand putin tonul.
Gauss si-a pus capul pe brate si nu a mai facut nici o miscare. Eugen i-a dat un ghiont, dar fara succes. Gauss a mormait ca putin ii pasa, ca el vrea acasa si, oricum, ii este indiferent.
Jandarmul si-a aranjat incurcat chipiul.
Atunci s-a amestecat in discutie si barbatul de la masa alaturata. Toate astea trebuie sa aiba un sfarsit! Germania va fi libera, iar cetatenii cinstiti vor putea trai si calatori fara nici o constrangere, sanatosi la minte si la trup, si nu vor mai avea nevoie de hartoage.
Neincrezator, jandarmul i-a cerut si lui actele.
Exact asta a vrut sa spuna, a rabufnit barbatul si a inceput sa se caute in buzunare. S-a ridicat deodata in picioare, a aruncat un scaun si s-a napustit afara. Pana sa se adune, jandarmul s-a holbat cateva momente la usa deschisa, dupa care a dat fuga dupa el.
Gauss a ridicat incet capul. Eugen propuse sa plece imediat mai departe. Gauss incuviinta si manca tacut ce mai ramasese din supa. Postul de jandarmi era acum gol, ambii politisti fiind in urmarirea barbosului. Eugen si birjarul au ridicat impreuna bariera. Apoi au trecut pe teritoriu prusac.
Gauss era acum bine dispus, aproape vesel. Vorbea despre geometria diferentiala. Nici nu poti sa-ti imaginezi pana unde se va ajunge cu studiul spatiilor curbe. Pana si el intelege totul abia in linii mari, Eugen ar trebui sa se bucure de mediocritatea sa, pentru ca uneori te cuprind frica si groaza. Apoi povesti din tineretea lui trista. Ca a avut un tata aspru, absent, ca Eugen ar trebui sa se considere un norocos. Ca incepuse sa socoteasca chiar inainte de a rosti primele cuvinte. Ca odata tatal lui a facut o greseala pe cand calcula castigul pe o luna, iar el a inceput sa planga. Cand tatal a corectat greseala, s-a oprit brusc din plans.
Eugen parea foarte impresionat de cele auzite, desi stia ca povestea nu-i adevarata. Fratele lui, Joseph, o inventase si o raspandise. Intre timp, tatal sau trebuie sa o fi auzit atat de des, incat a inceput sa o si creada.
Gauss a inceput sa vorbeasca despre hazard, dusmanul tuturor stiintelor si pe care el a cautat intotdeauna sa-l elimine. Daca privesti de aproape, in spatele fiecarei intamplari ajungi sa vezi finetea nesfarsita a unei retele de cauzalitati. Daca te indepartezi putin, ti se dezvaluie marile paradigme. Libertatea si hazardul sunt o problema de raportare, de distanta. Intelege el toate acestea?
Oarecum, a spus obosit Eugen si si-a privit ceasul de buzunar. Nu mergea foarte bine, dar trebuia sa fie intre trei jumatate si cinci dimineata.
Cu toate acestea, regulile probabilitatii, a continuat Gauss, in timp ce isi apasa cu mainile salele care-l dureau, nu sunt neaparat valabile. Ele nu sunt legi universale, iar exceptiile sunt posibile. O dovedeste mintea sa stralucita, dupa cum o dovedeste si orice castig la jocurile de noroc, de care se poate bucura si un idiot. Uneori, crede el, pana si legile fizicii au un efect pur statistic care face loc si exceptiilor: fantomele sau transmiterea gandurilor.
Eugen a intrebat daca nu cumva e o gluma.
Nici el nu mai stie, a spus Gauss si a inchis ochii, cazand intr-un somn greu.
Au ajuns la Berlin in dupa-amiaza tarzie a zilei urmatoare. Sute de case marunte imprastiate fara vreun criteriu, un avanpost al Europei in cea mai mlastinoasa zona. Abia acum se incepuse ridicarea unor cladiri impunatoare: un dom, cateva palate, un muzeu pentru descoperirile facute de Humboldt in marea lui expeditie.
In cativa ani, a spus Eugen, aici va fi o metropola precum Roma, Paris sau Sankt Petersburg.
Niciodata, a spus Gauss. Respingator oras!
Postalionul mergea hodorogit peste pavajul prost. De doua ori caii s-au speriat de maraitul cainilor, iar pe strazile laturalnice rotile erau sa ramana blocate in nisipul umed. Gazda lor locuia in zona halelor, la numarul patru, in centrul orasului, chiar in spatele santierului pe care urma sa se inalte noul muzeu. Ca sa nu se piarda, le desenase un plan foarte exact. Cineva trebuie sa fi vazut de departe ca veneau, pentru ca, la doar cateva secunde dupa ce au intrat in curte, usa casei s-a deschis brusc si patru barbati au alergat in intampinarea lor.
Alexander von Humboldt era un domn in varsta, mic de statura si cu parul alb ca zapada. In spatele lui veneau un secretar cu un caiet deschis in mana, un valet in livrea si un barbat tanar cu favoriti, care cara un stativ si o cutie din lemn. Ei au luat o pozitie solemna, ca la repetitii. Humboldt a intins mainile spre portiera postalionului.
Nici o reactie.
Din interiorul postalionului se auzeau franturile unei discutii aprinse. Nu, a continuat cineva, nu! S-a auzit o lovitura surda, dupa care iarasi, pentru a treia oara: nu! Dupa care, cateva momente, nimic.
In sfarsit, s-a deschis portiera, iar Gauss a coborat, precaut. S-a smucit inapoi atunci cand Humboldt l-a apucat pe dupa umeri si i-a strigat ca e o onoare nemaipomenita, un moment maret pentru Germania, pentru stiinta, pentru el insusi.
Secretarul a notat, barbatul din spatele cutiei de lemn a soptit: Acum!
Humboldt a impietrit. Acesta este domnul Daguerre, a soptit el fara sa-si miste buzele. Un protejat de-al sau, care lucreaza la un aparat ce va avea sa imortalizeze momentul pe o folie de iodura de argint, sensibila la lumina, salvandu-l astfel din fata ireversibilei treceri a timpului. Va rog, nu va miscati, pentru nimic in lume!
Gauss a spus ca vrea acasa.
Doar un moment, a soptit Humboldt, cam cincisprezece minute, s-au facut intre timp progrese memorabile. Pana acum ceva timp, ar fi durat mult mai mult, la primele incercari avea impresia ca nu il va mai tine spatele. Gauss a incercat sa scape, dar maruntul batran l-a tinut strans, cu o forta uimitoare si a mormait: Sa fie anuntat regele! Si valetul s-a si pus pe drum. Apoi, probabil pentru ca tocmai ii trecuse prin cap, a continuat: notite, de analizat posibilitatea de a creste foci la Wagnemunde, conditiile par prielnice, de analizat neaparat asta maine! Secretarul a notat.
Eugen, care abia acum cobora, schiopatand, din postalion, s-a scuzat pentru ora tarzie a sosirii lor.
Aici nu exista devreme sau tarziu, a mormait Humboldt. Aici exista doar munca, asta se face aici. Noroc ca inca mai e lumina. Nu va miscati!
Un politist a intrat in curte si a intrebat ce se intampla acolo.
Mai tarziu, a suierat Humboldt cu buzele stranse.
E prea multa lume adunata la un loc, a spus politistul. Ori se despart imediat, ori va trebui sa actioneze oficial.
Sunt sambelan, a suierat Humboldt.
Ce-ati spus? Politistul s-a inclinat spre el.
Sambelan, a repetat secretarul lui Humboldt. Membru al Curtii.
Daguerre i-a ordonat politistului sa iasa din imagine.
Incruntat, politistul a facut cativa pasi inapoi. In primul rand, asa ceva ar putea spune oricine, in al doilea rand, interzicerea oricaror intruniri este valabila pentru toti. Iar cel de-acolo, aratand spre Eugen, este desigur student. In acest caz, lucrurile se complica foarte mult.
Daca nu o ia imediat din loc, a spus secretarul, va avea probleme pe care nici nu si le poate imagina.
Nu asa i se vorbeste unui om al legii, a raspus ezitant politistul. Le da cinci minute.
Gauss a gemut de durere si s-a smucit din stransoare.
Ah, nu, a tipat Humboldt.
Daguerre a batut din picior. Acum momentul a fost pierdut pentru vesnicie!
Ca toate celelalte, a spus Gauss calm. Ca toate celelalte.
Si intr-adevar: in aceeasi noapte, pe cand din camera de alaturi Gauss sforaia atat de tare incat se auzea in toata casa, Humboldt cerceta cu o lupa placa de cupru luminata si nu observa nimic. Abia dupa un timp, i se paru ca apare un amalgam de contururi neclare, crochiul confuz a ceva ce parea a fi un peisaj de sub ape. In mijloc - o mana, trei pantofi, un umar, manseta dubla de la o uniforma si lobul unei urechi. Sau poate nu? Oftand, arunca placa pe fereastra si o auzi lovind, cu un zgomot infundat, pamantul din curte. Cateva secunde mai tarziu o si uitase, ca pe toate celelalte lucruri care nu-i reusisera.
Marea
Alexander von Humboldt ajunsese celebru in toata Europa gratie expeditiei de la Tropice pe care o facuse cu douazeci de ani mai inainte. Fusese in Noua Spanie, in Noua Granada, in Noua Barcelona, in Noua Andaluzie si in Statele Unite, descoperise canalul natural dintre Orinocco si Amazon, urcase cel mai inalt munte din lumea cunoscuta, colectionase mii de plante si sute de animale, unele in viata, cele mai multe moarte, vorbise cu papagali, dezgropase morti, masurase fiecare rau, munte si lac intalnite in calatoriile lui, se strecurase in fiecare pestera, gustase mai multe fructe si se catarase in mai multi copaci decat si-ar putea inchipui oricine.
Dintre cei doi frati, el era cel mic. Tatal lor, un om avut din mica nobilime, murise de timpuriu. Mama avea sa ceara sfat la nimeni altul decat Goethe cu privire la educatia fiilor ei.
El i-a raspuns ca in aceasta pereche de frati se dezvaluia atat de bine multitudinea nazuintelor omenesti, dar se si intrupasera in mod exemplar cele mai diverse posibilitati ale firii umane, incat aceasta pereche va fi intr-adevar un spectacol menit sa umple sufletul cu speranta si spiritul cu cea mai aleasa chibzuiala.
Nimeni n-a inteles ce-a vrut sa zica. Nici mama, nici majordomul ei, Kunth, un tip slabanog si cu urechi mari. Kunth a spus intr-un sfarsit ca el ar fi de parere ca e vorba de un experiment. Unul trebuia sa fie educat pentru cultura, celalalt pentru stiinta.
Dar care si pentru ce?
Kunth a chibzuit. Apoi a ridicat din umeri si a venit cu propunerea sa dea cu banul.
Cincisprezece experti bine platiti le-au tinut cursuri la nivel academic. Pentru fratele mai mic chimie, fizica, matematica, pentru cel mai mare limbi vechi si literatura, pentru amandoi greaca, latina si filosofie. Douasprezece ore pe zi, in fiecare zi a saptamanii, fara pauza sau vacanta.
Fratele mai mic, Alexander, era scump la vorba si bolnavicios, trebuia sa fie mai tot timpul impins de la spate, iar notele lui erau mediocre. Daca era lasat in voia lui, haladuia prin paduri, colectiona gandaci si ii aranja dupa sisteme inventate de el insusi. La noua ani a facut o copie dupa paratrasnetul inventat de Benjamin Franklin si l-a pus pe acoperisul castelului in care locuiau, nu departe de capitala. A fost al doilea paratrasnet din Germania; celalalt fusese instalat la Gottingen, pe acoperisul casei profesorului de fizica Lichtenberg. Doar in aceste doua locuri puteai fi in siguranta in fata stihiilor naturii.
Fratele mai mare arata ca un inger. Putea vorbi ca un poet si scria inca de timpuriu scrisori intelepte celor mai renumiti barbati ai tarii. Oricine il intalnea era coplesit de admiratie. La treisprezece ani stapanea doua limbi straine, la paisprezece - patru, la cincisprezece - sapte. Nu fusese niciodata pedepsit, nimeni nu putea sa-si aminteasca sa fi facut vreodata vreo boacana. Cu ambasadorul englez vorbea despre politica comerciala, cu cel francez - despre pericolul revolutiei. Odata l-a incuiat pe fratele sau mai mic intr-un dulap dintr-o camera indepartata. Cand un slujitor l-a gasit pe baiat aproape fara cunostinta a doua zi, acesta a pretins ca se incuiase singur acolo; stia ca nimeni n-ar fi crezut adevarul. Altadata, cel mic a gasit un praf alb in mancare. Avea destule cunostinte de chimie ca sa-si poata da seama ca era otrava pentru sobolani. Cu mainile tremurande, a impins deoparte farfuria. Din partea opusa a mesei, fratele mai mare il privea cu sclipiri ciudate in ochi.
Toata lumea stia ca acel castel era bantuit. Nimic spectaculos, doar pasi pe holuri goale, plansete de copil care veneau de nicaieri si, uneori, un domn fantomatic care, cu voce cavernoasa, cerea ba sireturi pentru pantofi, ba mici magneti de jucarie, ba voia sa cumpere un pahar de limonada. Fantomele nu erau atat de inspaimantatoare pe cat erau povestile despre ele: Kunth le dadea baietilor carti in care era vorba de calugari, de morminte deschise cu maini ce se napustesc din ele, de elixire preparate in lumea de dincolo si despre sedinte de spiritism, in care mortii le vorbeau unor ascultatori impietriti de frica. Astfel de povesti tocmai erau la moda, deci inca atat de noi, incat nu se banalizasera. Kunth spunea ca sunt necesare, ca intalnirea cu intunericul este parte integranta a maturizarii, ca acela care nu a cunoscut teama metafizica nu va putea deveni niciodata un adevarat german. O data au dat peste o poveste despre Aguirre Nebunul, care si-a renegat regele si s-a proclamat el insusi imparat. Intr-o calatorie de cosmar cum nu s-a mai vazut, a navigat impreuna cu oamenii lui de-a lungul Orinocco-ului, ale carui maluri aveau desisuri atat de incalcite, incat nu puteai urca pe uscat. Pasari glasuiau in limbile unor semintii disparute, iar daca priveai in sus, pe cer se oglindeau orase cu arhitecturi ce dezvaluiau ca intemeietorii lor nu fusesera oameni. In aceasta regiune nu se aventurasera inca mai deloc cercetatori si nu avea nici o harta credibila.
Dar el va face asta, a spus fratele cel mic. El va calatori intr-acolo.
Fragmente din volumul in pregatire la Editura Humanitas. Traducere din limba germana de Corina Bernic.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
