Aleph Story

ALEPH STORY: Alţii au spitale, noi avem machete. Cum au reuşit autorităţile din Madrid să construiască în numai 3 luni un spital, iar în România durează 30 de ani? O discuţie cu Dana Ciriperu, ZF, şi Ioana Răduca, Aleph News

02.12.2020, 18:42 563

Sunteţi la Aleph Story în fiecare zi de la ora 18:00 pe Ziarul Financiar. Vorbim despre subiectul zilei la Aleph News, subiect din business, economie sau politică.

Dana Ciriperu: Astăzi alături de mine este Ioana Răducă, head of content la Aleph News, iar subiectul zilei este sănătatea. Madridul are un spital construit în trei luni, spital cu 1.000 de paturi. Noi, în schimb, avem foarte multe machete, studii de fezabilitate şi atât. Singurul spital public ridicat de la zero în România în ultimii 30 de ani este la Mioveni şi a fost gata în 2019. Cum au făcut autorităţile din Madrid să aibă un spital într-un timp atât de scurt?

Ioana Răduca: În primul rând cred că au vrut, asta e răspunsul corect, şi-au dorit foarte mult să aibă un spital. E foarte adevărat că şi contextul a fost de aşa natură încât i-a obligat să construiască foarte repede, pentru că vorbim despre un spital COVID, un spital modular care, aşa cum punctai şi tu, a fost gata în trei luni de zile.  Oricât de spectaculos ar sună, chiar s-a întâmplat în realitate, în Spania în trei luni de zile a fost gata un spital care primeşte 1.056 de pacienţi, deci nu e o chestie foarte mică. După ce că şi-au dorit, au pus banii la bătaie. Vorbim despre o construcţie care a costat cu totul, adică şi spitalul şi echipamentele, undeva la vreo 100 de milioane de euro, puţin peste 100 de milioane de euro. Au lucrat în cele trei luni de zile 1.350 de muncitori, în trei schimburi. Deci au avut o voinţă, au avut banii şi au ştiut şi cum să facă asta. La noi, mă uităm pe o statistică un pic mai devreme, şi am văzut că 1.350 de muncitori este cifra totală a muncitorilor în construcţii pe care România i-a adus anul trecut din ţări ca Vietnam, Pakistan sau India. Deci şi noi, dacă vrem, putem să găsim resursă umană, nu doar să plângem că nu avem.

Dana Ciriperu: Se poate, ai spus tu, dacă vrei şi dacă ai resurse.

Ioana Răduca: Exact.

Dana Ciriperu: Ce ne-a lipsit nouă? Care e partea negativă în România, în tot ceea ce se întâmplă în sănătate?

Ioana Răduca: Când vorbim despre stat, în primul rând. Lipsa de voinţă şi de dorinţă, asta cred că este cât se poate de clară, resursă financiară şi dacă nu o avem măcar ştim de unde am putea să facem rost de ea.  Aminteai tu de spitalul de la Mioveni. Este singurul spital de stat din România pe care l-am construit de la zero în 30 de ani. Care e aproape gol. Este un spital echipat la nivel 2020, dar în care oamenii nu primesc îngrijiri medicale de calitate, aşa cum s-ar putea întâmplă, pentru că doctorii nu se duc să lucreze acolo.  Managerul spitalului oferă undeva la 8.000, chiar 9.000 de euro lunar salariul pentru un medic, care, evident, face şi gărzi, dar nu găseşte pe nimeni. De ce? Pentru că statul nu se oboseşte se schimbe legislaţia şi să facă procesul de recrutare mult mai accesibil, astfel încât la acest moment, cei care se duc să lucreze la Mioveni se duc doar pe o perioada determinată. Tu te-ai duce, ţi-ai mută toată familia, ţi-ai schimbă cursul vieţii, chiar şi pentru 8.000 de euro lunar, neştiind ce vei face peste trei luni de zile? Ei dau acest salariu mare, în plus plătesc masă, cazare a medicului, a asistentului medical care se duce acolo dar, repet, nu dau această predictibilitate de care inclusiv mediul de business tot vorbeşte în ultimii 30 de ani.

Dana Ciriperu: Asta se întâmplă în România. Pe de altă parte, medicii români sunt în top 5 ca naţionalitate în ţări precum Germania, Italia, Franţa sau Marea Britanie. Spuneai tu de salariile mari cu care ei ar putea să se întoarcă în România şi totuşi nu o fac. În tot contextul ăsta, România ar rămâne la nivel de promisiune. România în sănătate rămâne la nivel de promisiune, de machete, de discurs electoral. Ne place foarte mult în campaniile electorale să abordăm acest subiect al sănătăţii. Am construit pe hârtie spitale municipale, spitale regionale.

Ioana Răduca: Şi le-am dotat pe toate de nu au văzut nici nemţii asemenea dotări. Dar, cum spuneam, noi nu am avut un proiect pe care să ni-l dorim atât de tare încât să începem să-l şi punem în practică, nu doar pe hârtie. Şi ca drept dovadă că se poate, ne uităm la ceea ce se întâmplă în mediul privat. Tot în sănătate.

Dana Ciriperu: Exact. În mediul privat, dacă ne uităm din 2011 încoace, cred că se adună cel puţin 10 spitale private construite de investitori din sănătate. Avem în 2011 ridicat de la zero spitalul Sanador. A urmat apoi un spital la Câmpina, făcut de Ioan Simion de la Sanconfind. Un alt spital, Polaris, la Cluj Napoca, ridicat de familie Socea, un spital care s-a specializat pe terapie mai mult. E la fel 2019, a fost ridicat de la zero un spital al Regina Maria, o investiţie de peste 15 milioane de euro, cu peste 100 de paturi tot la Cluj Napoca, iar tot la nivel de business, uite, a fost o clădire de birouri în Bucureşţi, cu toate ştim spitalul Ponderas, care în momentul de faţă funcţionează într-o clădire ridicată iniţial cu utilitatea de proiect din zona de office. Le-a trebuit mai puţin de un an acţionarilor Ponderas să transforme respectiva clădire într-un spital pus la punct ca la carte, care poate primi şi care poate opera, nu e doar o clinică medicală, e un spital. De ce nu se întâmplă asta şi cu statul?

Ioana Răduca: Exemplul pe care l-ai dat acum pe final nu face altceva decât să întărească ce spuneam mai devreme. E o chestiune de voinţă. Atâta vreme cât vrei, ai un proiect, cauţi resursele pentru el, este imposibil să nu se poate realiza în practică. Ce mi se pare mie şi mai ciudat, să spun, este că toate spitalele pe care le-ai enumerat nu lucrează cu medici pe care îi aduc din Germania, Franţa, de pe planetă Marte, ci în mare parte cu medici care lucrează în spitalele de stat. Au reuşit cumva pe mulţi dintre ei să îi convingă să rămână într-un final doar la privat dar o lungă perioada de timp, doctorii de la noi s-au împărţit şi încă se mai împart mulţi dintre ei între spitalul de stat şi spitalul privat. Şi dacă asculţi experienţele pacienţilor, îţi vor spune că acelaşi medic pare cumva din lumi diferite. Mergi la el la stat, ai parte de o experienţă, mergi la acelaşi medic la privat şi e ca şi când ar lucra în cu totul şi cu totul altă ţară. Deci până la urmă avem nevoie şi de nişte reguli cu care să ne redesenam sistemul sanitar, reguli care să nu vorbească doar de circuite, unde punem un pat, care e presiunea staţiei de oxigen, ci şi cum ar trebui să se comporte medicul la serviciu, în relaţia lui cu pacientul.

Dana Ciriperu: Voinţă, resursă umană calificată, crezi că se vor întoarce medicii români în ţară?

Ioana Răduca: Nu. Iartă-mă că ţi-am tăiat întrebarea atât de brusc, dar nu ai de ce pentru că nu e o chestiune exclusiv financiară. Oamenii ăştia care au plecat, au plecat mulţi dintre ei de scârbă şi nu mă jenez să folosesc acest termen pentru că le-am ascultat poveştile. Sunt oameni care sunt frustraţi profesional pentru că nu sunt lăsăţi să avanseze, pentru că vor să facă medicină dar sunt puşi să facă muncă de secretariat, pentru că trăiesc într-un sistem corupt, şi ştim toţi despre ce discutăm, pentru că nu vor să se umilească. E la fel de deranjant şi pentru medicul care primeşte plicul, nu doar pentru pacientul care îl întinde. Mai mult decât atât, din nou, revenim la perspective. Ce perspectivă ai într-o ţară în care nu se face cercetare, nu se investeşte în acest sector şi minţile mari contează mult prea puţin.

Dana Ciriperu: Rămânem la declaraţiile recente ale preşedintelui Iohannis, care mereu spune că nimeni nu-şi doreşte să ajungă la spital. Aşa este, nimeni nu-şi doreşte să ajungă la spital, dar asta şi pentru că, dincolo de contextul actual, ne speriem cu toţii de ce se poate întâmplă în momentul în care ajungem acolo.

Ioana Răduca: Deci cel mai rău lucru care ţi se poate întâmpla în viaţă în acest moment, să ajungi la spital, unde doctorii sunt obosiţi, ne lipsesc de la medicamente până la aparatură. Nimeni nu mai are timp de tine, nu că ar fi avut prea mult şi până acum. Nu ai parte de îngrijirile pe care le primesc pacienţii din vestul Europei. E normal să te sperii.

 
 
AFACERI DE LA ZERO