Flexibilizare si investitii - Analiza de Lucian-Liviu Albu
Forta de munca este factorul productiv care ar fi trebuit sa inregistreze cele mai mari transformari in perioada de tranzitie. Analistii apreciaza insa ca, in ciuda unor mutatii in structura fortei de munca, marcate prin aparitia unor categorii noi de specialisti, rezultatele sunt inca departe de cerinte. Cauzele sunt multiple, pornind de la sistemul educational de baza si pana la lentoarea implementarii in cazul sectorului firmelor de stat si al institutiilor bugetare a unui sistem de promovare si stimulare bazat pe competenta si performanta. Incapacitatea autoritatilor de a implementa seturi coerente de politici asa-numite active a condus la majorarea atat a numarului oficial al somerilor cat si a celui al pensionarilor, cu implicatii dezastruoase pe termen lung asupra bugetului. In schimb, piata neagra a muncii s-a extins (aceasta cuprinzand, dupa unele aprecieri, intre 1,5-2 mil. persoane), in paralel cu aceea semi-oficiala a conventiilor si contractelor de colaborare, a cumulului de functii si a atragerii unor categorii care in mod traditional, dupa statutul lor de baza, erau excluse din forta activa de munca (elevi, studenti, femei casnice, pensionari). Toate acestea dovedesc necorelarea structurala care exista inca intre cererea si oferta reale de munca.
O economie nationala este cu atat mai avansata cu cat resursele sale de munca sunt mai bine utilizate. In mod oarecum paradoxal, in Romania, tocmai aceasta resursa a fost neglijata. Consecintele imediate au fost migrarea unei parti relativ importante a fortei de munca competente sau a tinerilor absolventi avand un potential remarcabil si accentuarea decalajului, in ceea ce priveste productivitatea muncii, fata de nivelul realizat in tarile vest-europene, dar si fata de alte tari aflate in tranzitie. De exemplu, in anul 1997, nivelul mediu al productivitatii muncii realizat in Romania reprezenta 68% din cel al Poloniei, 63% din cel al Croatiei, 54% din cel al Ungariei, 49% din cel al Slovaciei, 46% din cel al Cehiei si doar 39% din nivelul realizat in Slovenia.
Pentru sporirea productivitatii muncii este necesara, in primul rand, stimularea procesului investitional. Investitiile reprezinta de altfel principala cale de reinnoire a capitalului fix, de introducere a progresului tehnic si de atragere si formare a unei forte de munca performante. In Romania insa tocmai criza investitionala a fost cea mai severa.
Daca pe termen scurt si mediu investitiile directe productive reprezinta motorul relansarii economice si al cresterii productivitatii muncii, abordarea din perspectiva termenului lung presupune luarea in considerare si a altor domenii. Dupa cum se cunoaste, pe baza datelor oferite de statistica internationala, in Occident, asa-numitele investitii intangibile (educatia, sanatatea, cultura, cercetarea) au devansat, de mult timp, ca volum absolut, investitiile tangibile (domeniile asa-zis productive). In acest context, falimentul fostelor economii planificate centralizat poate fi interpretat drept consecinta a neglijarii investitiilor intangibile, care reprezentau, in majoritatea cazurilor, sub 25% din totalul investitiilor. Estimari relativ recente demonstreaza ca, in tarile dezvoltate, o unitate monetara investita in prezent in invatamant, de exemplu, produce in viitor un profit ce reprezinta un multiplu al efectului ce se va obtine prin investirea aceleiasi unitati monetare chiar in domenii industriale de varf. In Romania, pentru demararea relansarii cresterii economice si pentru asigurarea viabilitatii sale pe termen lung, este esentiala spargerea cercului vicios, care, intr-o reprezentare schematica, ar putea fi constituit din urmatoarele faze: nivel redus al productivitatii muncii - venituri mici in sectorul productiv (ale angajatilor si ale capitalistilor) - volum redus al economiilor, al acumularii si al sumelor colectate prin buget - investitii mici si cheltuieli insuficiente pentru sanatate, educatie si formarea si perfectionarea fortei de munca - neasigurarea fondurilor necesare inlocuirii fondurilor fixe uzate (fizic sau moral), extinderii capacitatilor si introducerii progresului tehnic, pe de-o parte, si deprecierea indicatorilor privind starea de sanatate, nivelul educatiei si competenta profesionala, pe de alta parte - mentinerea la valori scazute a nivelului mediu al productivitatii muncii s.a.m.d.
Contracararea rigiditatilor - Analiza de Lucian Croitoru
Functionalitatea pietei muncii afecteaza competitivitatea economiei. Daca este flexibila, aceasta permite ca multe procese de ajustare din economie sa se desfasoare cu viteze adecvate. Am putea spune ca, in esenta, rigiditatile de pe pietele muncii explica o buna parte din diferenta de performanta dintre diverse economii. Doar pentru a exemplifica, am sa ma refer la o diferenta dintre Statele Unite si Europa Occidentala. S-ar putea spune ca rigiditatile structurale dau ritmul diferit de absorbtie a noilor tehnologii in cele doua zone economice. In SUA, ratele de revenire la investitii sunt mai mari decat in Europa Occidentala. Acest lucru se intampla si datorita faptului ca in SUA functioneaza o piata a muncii mai flexibila decat cea din Europa Occidentala. Mobilitatea sporita a muncii in SUA favorizeaza absorbtia mai rapida a noilor tehnologii, cu costuri de absorbtie mai mici.
Pentru tarile in tranzitie, inclusiv pentru Romania, functioneaza aceeasi regula. ?arile in tranzitie care vor ajunge la o piata a muncii mai flexibila, caracterizata de mai putine rigiditati provenind de la gradul de concentrare a negocierilor cu guvernul si patronatul, de lipsa de mobilitate teritoriala si sectoriala a fortei de munca etc., firmele (comparabile ca putere economica) vor absorbi in mod mai rapid tehnologie. Dar, in mod particular, in acestre tari, rigiditatile de pe piata muncii vor avea efecte asupra restructurarii intreprinderilor de stat in general, atat in faza pre-privatizare cat si in faza post-privatixare.
Pentru ca isi pot pierde locurile de munca fara o perspectiva imediata de a gasi un alt loc de munca, personalul din intreprinderile de stat se va opune restructurarii si privatizarii. Pe de alta parte, daca pentru a ocoli aceasta rigiditate, metodele de privatizare vor fi cele ale privatizarii de masa sau cele in care personalul poate privatiza intreprinderea la un pret preferential, atunci rezistenta la restructurare scade deoarece personalul daca ar fi concediat ar pierde salariul dar ar putea incasa dividende. Totusi, daca forma de ditribuire a profiturilor este cresterea salariilor muncitorilor proprietari, atunci rezistenta la restructurare va fi aceeasi.
In termeni de politica economica, discutia de mai sus este relevanta pentru ca sugereaza directiile si sansele de crestere a functionalitatii pietei muncii intr-o economie in tranzitie. Pe de o parte, devine evident ca reglementarii adecvate a pietei muncii trebuie sa i se acorde importanta cuvenita. Din aceasta perspectiva guvernul este interesat in luarea masurilor care sa maximizeze flexibilitatea pe aceasta piata. Sindicatele, la randul lor ar putea vedea cum un grad inalt de concentrare a negocierilor cu patronatele se poate sa se transforme in factori ai rigiditatii pe piata muncii, cu efecte contrare scopurilor sindicatelor. In aceasta zona, exista loc pentru perfectionari. Orice imbunatatire a institutiilor, structurilor functionale si a reglementarilor va conduce la progrese rapide. Guvernul, sindicatele si patronatul pot conlucra, si exista sansa teoretica de progres relativ rapid.
Dar dincolo de reglementari, piata muncii depinde de factori culturali, de traditie de conceptia despre libertate si mai ales de mostenirea in domeniul infrastructurilor si dimensiunea intreprinderilor de stat. De exemplu, calitatea precara a infrastructurilor face ca mobilitatea teritoriala a fortei de munca sa fie mica. De asemenea, conditiile foarte diferite de locuit si de viata din diverse zone ale tarii impiedica mobilitatea teritorila a fortei de munca. Toate acest slabiciuni ale pietei muncii sunt dificil sau aproape imposibil de eliminat pe termen scurt. De aceea, ele vor continua sa aiba repercusiuni deosebit de grave asupre proceselor de restructurare.
Idei preconcepute - Analiza de Claudiu Doltu
Exista mai multe cauze pentru care piata fortei de munca din Romania este rigida. Cele mai importante sunt miopia decidentilor politici si confuziile economice ale unei mari parti a societatii civile.
Liderii sindicali au fost, permanent, cultivati si folositi de decidentii politici in speranta ca astfel autoritatile vor controla reactiile multimilor de lucratori afectati de consecintele negative ale procesului de transformare. In societatea civila predomina convingeri de genul "mana de lucru este mai mult decat o marfa". De acea, salariul minim sau negocierile colective sunt privite doar ca instrumente firesti de reglementare a raporturilor dintre lucratori si angajatori, ignorandu-se contributia acestora asupra rigidizarii pietei muncii.
Aprecierea ca in Romania mana de lucru este platita sub nivelul care ar trebui este foarte draga atat decidentilor politici, cat si liderilor sindicali sau oamenilor obisnuiti. Din pacate, o asemenea apreciere, care motiveaza multe masuri legislative sau unele manifestari ale oamenilor, nu are nimic de-a face cu modul economic de gandire. Aceasta apreciere este tot una cu a afirma ca pe piata preturile sunt prea mici. Pentru ca acesta din urma afirmatie sa fie corecta, ar trebui sa acceptam ca un individ sau un grup de indivizi pot decide ca preturile pe o piata sunt mici sau mari. Or, acest lucru este imposibil, deoarece piata nu se rezuma doar la interesele unui individ sau ale unui grup de indivizi.
Din confuzia anterioara (despre piata) se naste o alta idee preconceputa si anume aceea ca toti lucratorii au aceleasi interese, motiv pentru care cresterea salariilor unei categorii de lucratori ii ajuta pe toti ceilalti. Aceasta idee este total gresita, pentru ca daca un sindicat obtine prin forta pentru lucratorii lui cresterea salariilor peste valoarea de piata, acest lucru afecteaza negativ nu numai pe ceilalti lucratori, dar si intreaga societate. Evolutiile din ultimii zece ani confirma acest lucru. Puterea sindicatelor din diferite industrii nu este aceeasi. Sindicatele din transportul pe calea ferata au mai multa putere "de convingere" decat cele din agricultura sau din invatamant. De aceea, cresterile de salarii obtinute de fiecare sindicat sunt diferite, in functie de forta politica si pozitia strategica a fiecaruia. Asadar, salariile impuse de sindicate nu difera in functie de productivitatea economica a lucratorilor, ci de cu totul alte criterii.
Este adevarat ca revendicarile salariale sustinute de sindicate conduc la cresterea salariului mediu pe economie. Dar, cum nu toate sindicatele au aceeasi putere de negociere, unele categorii de lucratori vor avea salarii reale mai mici. Datorita cresterii nominale a salarilor, preturile bunurilor realizate de diferitele grupuri de lucratori cresc, ceea ce determina o crestere a costului vietii. Cum cresterea salariilor nu este aceeasi pentru toate grupurile de lucratori, dar cresterea costului vietii este generala, multi lucratori ajung in situatia de fi mai dezavantajati decat inainte de cresterea salariilor. Acest lucru nu se observa insa imediat deoarece ajustarea preturilor necesita un anumit timp. Efectul vizibil imediat este cresterea salariilor (oamenii pleaca acasa cu mai multi bani in ziua de salariu) si de aceea, in general, publicul "cumpara" cu usurinta si chiar cu bucurie revendicarile salariale ale sindicatelor.
Acesta este un caz tipic de miopie pentru ca oamenii observa doar unele efecte ale deciziilor lor si nu toate efectele pe care ei insisi le determina. Aceasta miopie este de inteles la oamenii obisnuiti, dar grav este faptul ca decidentii politici, liderii sindicali si alti lideri de opinie continua sa vanda oamenilor iluzii, ale caror pret apare pe nota de plata ceva mai tarziu.
Salvarea prin miscare - Analiza de Valentin Lazea
In regimul comunist, "legarea" de un singur loc de munca era incurajata in toate felurile, incepand cu dificultati la schimbarea domiciliului si terminand cu sporul pentru vechime neintrerupta in aceeasi unitate. Acest model - sa-i zicem "japonez" - nu mai poate functiona intr-o perioada cand tara noastra se apropie de o Europa liberala si cu o puternica incurajare a mobilitatii, atat geografice, cat si intre meserii.
Mobilitatea geografica are doua componente: interna (in cadrul tarii) si externa (in mediul international). La zece ani de la Revolutie, mobilitatea interna continua sa fie inhibata de factori specifici, precum: numarul mare al proprietarilor de locuinte (peste 90% din total), care, in conditiile unei slabe piete imobiliare, nu se pot debarasa usor de o proprietate, pentru a achizitiona alta intr-o regiune distincta a tarii; numarul mare de familii care traiesc pe o suprafata mica de pamant, suficienta exact cat sa le asigure supravietuirea intr-o agricultura de subzistenta; lipsa unei burse a locurilor de munca la nivel national etc. Asa se explica faptul ca judete cu o rata foarte scazuta a somajului (de exemplu, Vrancea) se invecineaza cu judete unde somajul este o mare problema (Vaslui, Braila etc.)
Mobilitatea externa a fost, pana in prezent, incurajata doar pentru segmente inalt calificate (informaticieni) sau ingust specializate (constructori, sondori) ale fortei de munca. Este cazul ca romanilor sa li se ofere, si ei sa accepte, munci pe care vest-europenii insisi refuza sa le mai faca: pavat de drumuri, cules recolta agricola si alte tipuri de munca preponderent fizica. Acest aranjament, prin care au trecut portughezii, iugoslavii, iar mai demult italienii si turcii, ar avea multiple avantaje: ar da de lucru multor oameni intr-o perioada in care economia nationala se restructureaza; ar echilibra balanta de plati externe a tarii; ar contribui la cresterea generala a gradului de civilizatie, prin importul de modele. Dar mai presus de orice, ar putea pune bazele unui nou tip de "vis romanesc": acela de a-ti construi o casa proprie si a-ti achizitiona o masina cu banii castigati, prin munca cinstita, in strainatate. Sociologii stiu cat de importanta este o astfel de credinta pentru oameni si cum absenta ei, in ultimii zece ani, a dus la o societate in deriva.
In ceea ce priveste mobilitatea intre meserii, aici problema este un pic mai complicata. De regula, persoanele cu studii medii sau superioare pot face acest salt fara prea mari dificultati. In schimb, persoanele cu educatie precara sunt prinse in "pungi ale saraciei", de unde iesirea se face cel mai adesea prin munca la negru sau prin comiterea de infractiuni. Problema cea mai mare este aceea ca, copiii acestora, cel mai adesea, nu au nici un alt orizont de asteptare si repeta modelul educational si comportamental al parintilor, desi este evident ca acesta nu duce nicaieri. De aceea, sistemul educational si de invatamant este chemat sa dezvolte programe speciale pentru atragerea si stimularea copiilor din familiile defavorizate, pentru a le da o sansa in viata.
O ultima consideratie este legata de angajarea si dezangajarea flexibila a fortei de munca, pe durate de timp determinate sau cu program incomplet. Suedia, multa vreme bastion al sindicalismului intransigent, a relaxat in ultimul deceniu aceste prevederi, rezultatul fiind "noul miracol economic suedez". Cu cat sindicatele noastre vor intelege mai repede ca bunastarea membrilor lor sta in orare si angajamente flexibile, cu atat va fi mai bine pentru toata lumea.
Mai binele este dusmanul binelui - Analiza de Dragos Negrescu
Butada "preturilor occidentale la salarii africane" nu devine adevarata doar prin simpla repetare, dupa cum artificiile semantice nu pot oculta faptul ca salariul este pretul muncii nici atunci cand sunt oficializate (instituirea termenului "retributie" in ultimele 2 decenii de regim comunist). Ca orice factor de productie, si munca are o piata, care are insa particularitati serioase, cea mai vadita fiind ca practici concertate inadmisibile pe orice alte piete sunt explicit acceptate: cazul sindicatelor. Cand acestei distorsiuni i se adauga cele decurgand din interventia autoritatilor, piata muncii nu mai poate functiona corect. La origine, interventia era destinata protejarii salariatilor impotriva abuzurilor, dar cu timpul s-a transformat in sursa de rigiditati pagubitoare care afecteaza performanta economica si defavorizeaza grupuri importante din societate. Intruziunea pe piata muncii este net mai mare in Europa Continentala decat in lumea anglo-saxona, iar consecintele sale negative sub raportul ratei somajului si al crearii de locuri de munca sunt tot mai pronuntate. In traditia romaneasca a formei fara fond, multe din aceste rigiditati au fost introduse pe piata muncii de la noi. Or, sistemul vest-european, chiar daca excesiv de scump, poate fi (tot mai greu) sustinut financiar de tari cu un PIB/locuitor de cateva ori mai mare. "?inta" este insa in miscare, tot mai multe tari din UE angajand reforme menite sa flexibilizeze piata muncii.
Mimetismul romanesc este, in cel mai bun caz, inutil. Salariul minim legiferat - care compromite sansele de angajare ale muncitorilor cel mai putin productivi daca este stabilit la un nivel prea inalt - este relativ redus, dar asta contrazice ratiunea existentei sale: combaterea saraciei. Alt instrument care afecteaza grav piata muncii este cel al platilor compensatorii pentru disponibilizati care - marind costul pentru angajator al disponibilizarilor - il face extrem de reticent in a face angajari pe durata nedeterminata. In Romania, acest efect a fost evitat pentru ca obligatia de plata a fost impusa fondului de somaj, dar costul bugetar astfel generat a fost prohibitiv, determinand abandonarea sa. Exista insa si distorsiuni majore pe piata muncii induse prin masuri teoretic destinate combaterii somajului prin limitarea ofertei de forta de munca: reducerea saptamanii de lucru, pensionare anticipata. Pe langa presiunea nesustenabila creata asupra unor finante publice deja debilitate, asemenea masuri intaresc puterea de negociere a salariatilor activi, favorizand sporuri salariale nejustificate prin productivitate si tinand in afara pietei muncii tocmai pe cei in beneficiul carora ele sunt adoptate. Contra-performanta Romaniei la acest capitol este la limita superioara inregistrata in Europa Occidentala, unde toate tarile au limite de varsta a pensionarii mai mari, iar foarte multe - chiar si durate mai mari ale saptamanii de lucru.
Pentru ca cineva trebuie sa plateasca consumatia, aceste prestatii copiate duc la un cerc vicios. Costurile pentru angajator sub forma prelevarilor raportate la fondul de salarii (CAS, somaj, sanatate) sunt excesive. In 1999, dupa majorarea CAS si instituirea contributiilor la fondurile de solidaritate si al invatamantului public, s-a ajuns la circa 50%, nivel comparabil cu cele mai mari inregistrate in UE. Totusi, aceste masuri sunt criticate la noi nu pentru supra-extensiunea lor, ci pentru... zgarcenie. Presiunea pentru mentinerea lor nu poate fi contestata intr-o societate democratica. Cu conditia insa ca optiunea societatii sa nu fie viciata de discursuri demagogice in care exceleaza lideri sindicali veleitari.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
