Când în lumea automobilelor abia se crăpa de ziuă, noţiunea de viteză aprindea pasiuni care mai târziu aveau să formeze maeştri ai vitezei şi maşinării construite cu un singur scop: să doboare recorduri.
Întrebaţi un profesor de fizică ce este viteza şi vă va răspunde contrariat: evident, raportul dintre distanţa parcursă şi durata deplasării unui corp. Întrebaţi un filosof ce este viteza şi răspunsul său va dura cel puţin două, dacă nu trei ore. Viteza are multe forme şi definiţii, dar a fost una din dorinţele omenirii încă de la apariţia primelor automobile. Însuşi marele Henry Ford spunea că “dacă i-aş fi întrebat pe oameni ce vor de fapt, răspunsul ar fi fost cai mai rapizi”.
Ford, mecanicul proaspăt iniţat în taina curselor, a avut nevoie de lecţii de condus înainte de confruntarea cu mult mai bine cotatul Alexander Winton. La volanul unui model 999 cu 26 de cai-putere, Henry Ford l-a învins pe Winton pe 10 octombrie 1901, pe circuitul de la Gross Point, în apropiere de Detroit. A fost scânteia care avea să aprindă un apetit imens pentru viteză, intriga unei poveşti care continuă până în ziua de azi.
Istoria l-ar putea credita pe Francois Isaac de Rivaz cu stabilirea primului record de viteză. Considerat de mulţi promotorul automobilului, Rivaz a perfecţionat un sistem de propulsie cu hidrogen şi aprindere electrică pe care l-a instalat în 1808 pe ceea ce astăzi am numi vehicul primitiv. Acesta a fost testat în Elveţia, unde a permis deplasarea cu viteza de 4,83 kilometri pe oră. Foarte puţin în contextul vitezei din ziua de azi, dar destul cât să producă o avalanşă, un secol mai târziu, când Ford devenea primul constructor hipnotizat de viteză.
În 1905, istoria avea să graveze în paginile sale numele lui Arthur MacDonald. Ajutat de un model Napier 6 pus în mişcare de un motor cu şase cilindri în linie, MacDonald reuşea pentru prima dată să doboare bariera psihologică de 100 de mile pe oră şi îşi atribuia recordul de viteză pe nisipul de la Daytona Beach, cu o viteză înregistrată la 167,37 kilometri pe oră.
