România a fost îngenuncheată în 2008 de nivelul ridicat al datoriei externe pe termen scurt în condiţiile în care pieţele financiare au considerat că rezervele valutare sunt insuficiente în eventualitatea unei retrageri bruşte a liniilor de finanţare externe pe termen scurt, cu scadenţa mai mică de 12 luni.
Atunci îndatorarea externă a sectorului privat, în principal a băncilor, a dus la creşterea datoriei externe a României, şi nu îndatorarea sectorului public.
Practic, în toamna anului 2008, ca şi acum, datoria externă pe termen scurt reprezenta în jur de 80% din rezervele valutare, moment în care analiştii străini avertizau că BNR ar risca să îşi epuizeze întreaga rezervă dacă ar încerca să acopere ieşirile de valută, dacă se sistau finanţările străine. Acest scenariu a speriat investitorii, care s-au retras din România, în timp ce speculatorii au pariat pe o depreciere abruptă a leului.
BNR nu calculase până atunci datoria externă pe termen scurt în comunicatele sale privind balanţa de plăţi şi datoria externă şi numai criza financiară a făcut ca din 2009 să raporteze acest indicator.
Slăbiciunea rezervei valutare relativ la datorie şi deficitul de cont curent înalt au aruncat acum 15 ani România în vârtejul crizei financiare şi a agenţiilor de rating în condiţiile în care atunci datoria publică era foarte redusă, reprezentând 15% din PIB, în timp ce acum trece de 50% din PIB, ceea ce suplimentează presiunea.
