• Leu / EUR4.9090
  • Leu / GBP5.8036
  • Leu / USD4.7494
Bănci și Asigurări

Leonardo Badea, viceguvernator BNR: Priorităţi pentru dezvoltarea economică a României în condiţiile crizelor suprapuse

Leonardo Badea, viceguvernator BNR: Priorităţi pentru dezvoltarea economică a României în condiţiile crizelor suprapuse

Autor: Leonardo Badea

16.06.2022, 10:30 172

„Drumul de urmat pentru dezvoltarea economică a ţărilor Central şi Est Europene în condiţiile actuale de incertitudine ridicată este greu de definit. Este adevărat faptul că actualele crize suprapuse au determinat presiune pe echilibrele macroeconomice şi bugetare, la nivel global. Devine evident faptul că nu există doar soluţii unice generale la aceste provocări, deşi aceste soluţii izvorâte din solidaritate la nivel internaţional şi european au un rol important. Prin urmare, este necesar ca ţările emergente să-şi analizeze şi soluţiile particulare, diferenţiate, care se pot aplica la nivel local.

În contextul noilor realităţi economice şi sociale, o astfel de abordare devine tot mai necesară din perspectiva planificării strategice. Identificarea sectoarelor prioritare din punct de vedere al dezvoltării competitive, concentrarea eforturilor asupra acelor opţiuni care au potenţialul de a genera cele mai bune rezultate, elaborarea şi implementarea unor strategii eficiente şi coerente la nivel naţional trebuie, prin urmare, să răspundă provocărilor ce decurg din necesitatea unei mai bune valorificări a resurselor existente.

Astfel, cazul României poate fi analizat pentru a se identifica principalele priorităţi care ar trebui avute în vedere pentru dezvoltarea economică a ţării noastre în actualul context marcat, din păcate, de suprapunerea mai multor crize de anvergură peste problemele vechi, de natură structurală, care trebuie gestionate cât mai bine pe termen mediu şi lung, precum: deficitele duble deja persistente, nivelul crescut al inegalităţii şi, nu în ultimul rând, fundamentele care stau la baza creşterii economice.

În astfel de circumstanţe, în opinia mea, nu este suficientă doar identificarea principalelor direcţii la nivel strategic, ci şi o prioritizare riguroasă a domeniilor de intervenţie, ţinând cont nu doar de constrângerile inerente unui astfel de context, ci şi de oportunităţile indiscutabile pe care le are ţara noastră.

Ca parte a marii familii europene, România poate reprezenta o oportunitate de piaţă semnificativă şi un reper în regiune, dacă luăm în considerare dimensiunea (a 8-a în UE 27) şi populaţia (a 6-a în UE 27), fiind a doua ţară ca mărime din Europa Centrală şi de Est. Pe lângă statutul de membră a Uniunii Europene, ţara noastră beneficiază totodată şi de o afiliere semnificativă pe plan internaţional, apartenenţa sa la NATO reprezentând un pilon deosebit de important pentru menţinerea securităţii şi a stabilităţii în regiune, aspect care, după cum putem vedea cu toţii, capătă o relevanţă crescândă în vremurile pe care le trăim.

Bogată în resurse naturale şi zăcăminte minerale (gaze naturale, petrol, sare ş.a.), cu soluri fertile (de exemplu, cernoziomul din sudul şi din estul ţării, foarte bun pentru cultivarea cerealelor), România reprezintă şi principala cale de acces la Marea Neagră, prin Portul Constanţa, ca să enumerăm doar câteva avantaje extrem de importante, dacă sunt valorificate corespunzător din perspectiva competitivităţii.

Dacă încercăm să fim cât mai sintetici în abordare, putem spune că priorităţile economice ar trebui să vizeze două direcţii principale de acţiune, respectiv:

  1. Diminuarea vulnerabilităţilor care pot afecta siguranţa naţională;
  2. Dezvoltarea sectoarelor în care România deţine avantaje competitive faţă de alte ţări.

A. Priorităţi pentru diminuarea vulnerabilităţilor economice care pot afecta siguranţa naţională

Aceste vulnerabilităţi care pot afecta siguranţa naţională în actual context economic şi geopolitic se împart, la rândul lor, în trei categorii:

A1. Vulnerabilităţi care pot afecta siguranţa alimentară;

A2. Vulnerabilităţi care pot afecta siguranţa energetică;

A3. Vulnerabilităţi care pot afecta siguranţa cibernetică.

Odată cu declanşarea pandemiei COVID şi, ulterior, a războiului din Ucraina, atenuarea acestor vulnerabilităţi ar trebui să devină priorităţi la nivel naţional.

A1. Posibile măsuri pentru asigurarea siguranţei alimentare

Schimbările structurale care au loc la nivel global, precum presiunea din ce în ce mai mare asupra resurselor naturale, creşterea populaţiei şi, implicit, a cererii de alimente la nivel mondial, sporirea gradului de urbanizare, creşterea preţurilor input-urilor pentru agricultură, sau încălzirea globală ce determină, între altele, o mai mare vulnerabilitate a culturilor la schimbările climatice ce generează fenomene meteorologice extreme, au implicaţii majore în ceea ce priveşte agricultura şi sunt de natură a spori insecuritatea alimentară.

Toate transformările la care am făcut referire mai sus reprezintă, fără doar şi poate, provocări semnificative dar şi posibile oportunităţi, în special în contextul unor discrepanţe semnificative între potenţialul agricol al ţării noastre şi contribuţia efectivă a acestui sector la dezvoltarea economiei. În perioada dificilă şi complexă pe care o traversăm, trebuie adoptată o poziţie strategică faţă de aceste provocări şi oportunităţi, prin valorificarea la maximum, atât a tendinţelor favorabile la nivel european şi global, dar şi a specificului şi a potenţialului agriculturii româneşti.

În condiţiile în care cererea pentru produse alimentare este în creştere la nivel global, nu trebuie pierdut din vedere că România are un acces facil la pieţele mondiale prin Portul Constanţa, iar statutul de ţară membră a Uniunii Europene îi conferă atât accesul la piaţa europeană, cât şi la fondurile europene. Aceste avantaje trebuie valorificate inteligent pentru atingerea unui nivel mai ridicat de coerenţă între agricultură şi dezvoltarea economiei.

Deşi, aşa cum am menţionat anterior, potenţialul agricol al României este semnificativ, randamentele din agricultură sunt mici, ceea ce evidenţiază o utilizare insuficientă a factorilor de producţie. De asemenea, industria alimentară este insuficient dezvoltată.

În domeniul agro-alimentar, România este printre principalii producători de cereale şi oleaginoase din UE (25 la sută din producţia de porumb a UE, 34 la sută la floarea soarelui, 14 la sută la soia), iar aproximativ 50 la sută din producţie este vândută la extern. România exportă materie primă (având valoare adăugată redusă) şi importă produse alimentare prelucrate (care au valoare adăugată mai ridicată), astfel că ţara noastră înregistrează un deficit comercial cu produse alimentare ridicat şi în creştere.

O soluţie o constituie sprijinirea industriei alimentare astfel încât să se prelucreze în ţară, într-o proporţie mai mare, produsele agricole care stau la baza bunurilor finite importate de România. Ca în orice alt domeniu, un astfel de demers presupune investiţii, implementarea celor mai bune practici, cercetare şi inovare, dar şi politici publice eficiente. Într-o primă fază, având în vedere constrângerile fiscal-bugetare, sprijinul ar trebui să fie ţintit către sub-sectoarele industriei alimentare, a căror dezvoltare poate conferi României avantaje competitive, astfel încât domeniile care beneficiază de sprijin să poată produce rapid valoare adăugată, inclusiv pentru export.

Este foarte important să nu se mai privească spre trecut, încercându-se să se rezolve probleme structurale cu soluţii din anii ’80 sau ’90. Trebuie să privim spre viitor! O astfel de abordare conferă, între altele, şi avantajul fructificării resurselor financiare europene, care sunt gratuite sau mult mai ieftine decât împrumuturile pe care le angajează statul român. Luând în considerare spaţiul fiscal limitat de care dispune România, pentru o redresare durabilă, inclusiv din această perspectivă, este esenţială o absorbţie cât mai ridicată a fondurilor europene care pot fi accesate prin intermediul Next Generation EU sau al Cadrului Financiar Multianual al Uniunii Europene.

Faţă de celelalte state membre ale UE, România are una dintre cele mai accentuate diviziuni a terenurilor agricole. Comasarea acestora presupune demersuri complexe şi de durată, dacă avem în vedere doar câteva aspecte, precum: multitudinea terenurilor cu suprafeţe mici, dificultăţile majore privind identificarea sau chiar contactarea unora dintre proprietarii acestora, incertitudinea raporturilor juridice sau a statutului terenurilor din punct de vedere al dreptului de proprietate, rezervele unor proprietari privind asocierea etc. De aceea, este important, de exemplu, să se încurajeze asocierea producătorilor agricoli, care poate facilita accesul acestora la pieţe, obţinerea de finanţare pentru producţie, investiţiile în echipamente şi utilaje agricole ce pot fi folosite în comun, eficientizarea cheltuielilor sau chiar reducerea costurilor, creşterea capacităţii de negociere etc.

Dezavantajele semnificative ce decurg din fragmentarea terenurilor agricole din România (de departe, cea mai ridicată din UE) ar putea fi, în parte, atenuate, şi prin digitalizarea agriculturii, spaţiul de îmbunătăţire fiind semnificativ (în sectorul agroalimentar, doar 1 la sută din firme declară că folosesc roboţi industriali, la cealaltă extremă situându-se Olanda cu 22 la sută şi Suedia cu 31 la sută). În aceeaşi ordine de idei, se impune şi o gestionare corespunzătoare de către producătorii agricoli, cu sprijinul autorităţilor, a tranziţiei către sursele de energie cu emisii reduse de dioxid de carbon. Un alt exemplu se referă la suprafaţa agricolă ecologică din România, care are o pondere semnificativ mai mică decât media UE (2,4 la sută faţă de 7,5 la sută, anul 2018), fiind astfel loc de creştere a calităţii produselor alimentare şi a valorii adăugate produse în agricultură.

Este, de asemenea, important ca măsurile să nu mai vizeze cu preponderenţă cantitatea, ci calitatea. Diversitatea şi calitatea produselor agricole şi alimentare româneşti ar putea constitui avantaje concurenţiale pentru producători, atât la nivel naţional, dar şi european, şi ar putea, de asemenea, contribui semnificativ atât la menţinerea şi îmbunătăţirea sănătăţii populaţiei, dar şi la creşterea economiei. De exemplu, este necesară crearea şi implementarea de către autorităţi, prin dialog strâns cu reprezentanţii asociaţiilor de profil, a unei strategii pentru promovarea produselor alimentare de calitate, inclusiv prin creşterea rolului schemelor de calitate. Certificarea produselor agro-alimentare conform unor scheme de calitate naţionale sau chiar europene presupune o serie de potenţiale beneficii, precum posibilitatea de a accesa nu doar piaţa europeană, sau alte pieţe externe, ci şi fondurile europene, sau oportunitatea de a participa la programe de promovare a calităţii produselor, derulate la nivel european. În cazul în care produsele industriei autohtone îndeplinesc aceste standarde de calitate, autorităţile ar trebui să promoveze cu precădere respectivele bunuri, putând astfel contribui la o mai bună poziţionare a producătorilor români în raport cu ceilalţi competitori, la eliminarea multor obstacole pentru a pătrunde pe pieţele externe şi, implicit, la creşterea schimburilor comerciale în domeniul agro-alimentar. O altă soluţie vizează îmbunătăţirea legislaţiei privind certificarea şi promovarea produselor agroalimentare, dar şi bugetarea corespunzătoare a unor astfel de programe. Nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că avem la dispoziţie 9,4 mld euro pentru implementarea strategiei Uniunii Europene ”De la Fermă la Furculiţă”, ceea ce ar atenua şi vulnerabilitatea legată de lanţurile lungi de producţie, cu beneficiu direct şi imediat asupra producătorilor şi procesatorilor locali.

Nu în ultimul rând, o atenţie deosebită trebuie acordată diminuării risipei alimentare, fenomen care adânceşte şi mai mult insecuritatea alimentară. Panica generată de pandemia de Covid-19 a accentuat această problemă, inducând un anumit tip de comportament la nivelul populaţiei, manifestat prin tendinţa de a se aproviziona excesiv cu alimente care, ulterior, nu au mai putut fi consumate, ca urmare a expirării datei durabilităţii minimale. Deşi în ultimii ani, în România s-au făcut anumiţi paşi în direcţia diminuării risipei alimentare, prin adoptarea unui cadru legislativ care stabileşte acţiunile ce trebuie întreprinse de operatorii din industria alimentară şi prin instituirea unor facilităţi fiscale, trebuie continuate eforturile pentru identificarea de soluţii concrete şi eficiente în acest sens (de exemplu, programe educative pentru responsabilizarea populaţiei, chiar cu implicarea şcolilor, acordarea de stimulente pentru recompensarea celor mai bune practici etc.).

A2. Posibile măsuri pentru asigurarea siguranţei energetice

Ca obiectiv strategic, siguranţa energetică la nivel naţional presupune, în esenţă, asigurarea resurselor energetice pentru funcţionarea normală a societăţii şi a economiei, gestionarea eficientă a acestora şi predictibilitatea evoluţiilor în domeniu.

Dacă luăm în considerare poziţia geografică şi resursele pe care le deţine, şi pe plan energetic România poate avea o poziţie relevantă în regiune. Marea Neagră reprezintă, după cum ştim cu toţii, o zonă de real interes având în vedere hidrocarburile din zona off-shore, putând oferi o serie de oportunităţi de producţie şi de export de energie pe piaţa europeană, în special în contextul generat de războiul din Ucraina.

România are printre cele mai mici niveluri de dependenţă de resursele energetice importate din Rusia şi deţine un potenţial ridicat pentru a fi exportator net. Cu toate acestea, este necesară accelerarea investiţiilor pentru capabilităţi energetice cu emisii de carbon reduse, sporirea eficienţei energetice, dezvoltarea interconexiunilor la nivel european şi diversificarea în continuare a surselor de aprovizionare cu energie pentru a reduce şi mai mult dependenţa de importurile din Rusia.

Un rol important poate reveni şi canalului energiei verzi, fiind planificate proiecte de aproape 60 mld euro până în anul 2030, care ar putea fi implementate, atât de către sectorul public, cât şi de către cel privat. Acest lucru ar genera o structură şi mai diversificată a surselor de energie, diminuând dependenţa de conjunctura favorabilă sau nu a uneia dintre resursele energetice.

De asemenea, este necesară regândirea lanţurilor de producţie şi încercarea de relocare în România a unora dintre acestea, pentru care România ar putea avea avantaje competitive. Altfel, cu o mare probabilitate se va materializa riscul ca atât sectorul public, cât şi cel privat să se împrumute zeci de miliarde de euro în următorul deceniu, pentru a da de lucru firmelor din China (în România se produc doar marginal bunuri legate de industria energiei regenerabile). În prezent, în contextul războiului din Ucraina, este un moment propice pentru a se încerca respectivele relocări.

Deşi la nivelul sectorului privat (în special cu capital străin) există un interes amplu pentru extinderea producţiei de energie regenerabilă, statul a rămas în urmă cu investiţiile necesare pentru de a prelua această producţie suplimentară de energie. O soluţie este ca Transelectrica să fie mai ambiţioasă în ceea ce priveşte planurile de investiţii (societatea are o bancabilitate ridicată, astfel încât aceste investiţii pot fi realizate şi cu credite de la băncile autohtone, dacă resursele proprii nu sunt suficiente).

A3. Posibile măsuri pentru asigurarea siguranţei cibernetice

Accesul la comunicaţii şi la tehnologia informaţiei constituie o condiţie esenţială pentru funcţionarea societăţii actuale. Dincolo de beneficiile indiscutabile ale progreselor în domeniul digitalizării, nu trebuie să pierdem din vedere faptul că aceste evoluţii vin la pachet şi cu numeroase vulnerabilităţi. Altfel spus, o societate, cu cât este mai digitalizată, cu atât devine mai vulnerabilă.

Observăm cu toţii că România, ca şi alte ţări din Europa, se confruntă în ultima perioadă cu o serie de ameninţări de natură cibernetică atât în sectorul public, cât şi în cel privat, care pot viza: accesul neautorizat al unor infrastructuri, atacuri cibernetice asupra infrastructurilor care susţin funcţionarea unor autorităţi publice şi a căror afectare ar putea aduce atingere siguranţei naţionale, accesarea sau chiar modificarea neautorizate a unor informaţii în format electronic şi chiar spionajul de natură cibernetică.

Prin urmare, se impune o gestionare eficientă a acestor ameninţări şi riscuri privind securitatea cibernetică a ţării noastre şi identificarea de soluţii pentru contracararea acestora, cu respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.

Spaţiul informatic nu are graniţe, iar securitatea acestuia trebuie să reprezinte o preocupare constantă a tuturor entităţilor implicate. Eforturile la nivel naţional trebuie coordonate cu orientările pe plan european şi internaţional. Având în vedere dinamica rapidă a acestui domeniu în continuă schimbare şi, implicit, necesitatea gestionării provocărilor şi a valorificării oportunităţilor ce decurg din aceste evoluţii, se impune elaborarea şi implementarea de urgenţă a unui plan naţional care să instituie măsuri eficiente pentru contracararea atacurilor sau a altor incidente de natură cibernetică, utilizând expertiza tuturor instituţiilor care au responsabilităţi în acest domeniu. Astfel de măsuri ar trebui să vizeze aspecte precum: reglementarea unui cadru legislativ în acest domeniu, schimbul de informaţii cu privire la posibile riscuri, ameninţări, incidente sau alte vulnerabilităţi de natură cibernetică, sprijinirea cercetării-dezvoltării şi inovării privind securitatea cibernetică, sporirea gradului de rezilienţă a infrastructurilor digitale şi, nu în ultimul rând, dezvoltarea unor programe educaţionale.

B. Priorităţi pentru dezvoltarea sectoarelor în care România deţine avantaje competitive faţă de alte ţări

Uniunea Europeană înseamnă solidaritate, coeziune, dar şi competitivitate. România are, fără doar şi poate, potenţialul pentru a contribui la eforturile de creştere a competitivităţii economiei europene.

Competitivitatea economică este influenţată de o multitudine de factori, care vizează, fără a se limita la acestea, aspecte precum: valorificarea, într-o manieră inovativă şi creativă, a potenţialului regional; consolidarea legăturilor industriale; punerea în valoare a patrimoniului natural, dar şi a celui cultural; asigurarea accesibilităţii şi dezvoltarea conectivităţii;  stimularea proceselor de cercetare şi inovare ş.a. Deşi productivitatea muncii a înregistrat creşteri în ultimii ani, chiar mai mari decât în alte state ale Uniunii Europene, România este în urmă încă la nivel european (de exemplu, productivitatea medie a IMM-urilor, care reprezintă coloana vertebrală a economiei, este de trei ori mai mică decât media UE).

România întâmpină încă dificultăţi şi în ceea ce priveşte inovarea şi potenţialul întreprinderilor de a se adapta la noile tehnologii (de exemplu, la nivelul întreprinderilor, cuantumul cheltuielilor cu cercetarea-dezvoltarea este mult mai mic decât media din restul Uniunii Europene). Deşi se poate constata o creştere în ceea ce priveşte dinamica nivelului de inovare, aceasta se concentrează însă doar în anumite regiuni.

Prin urmare, pentru a recupera decalajul faţă alte state europene, trebuie depuse eforturi suplimentare pentru consolidarea competitivităţii şi pentru sporirea capacităţii de inovare. În acest sens, poate fi avută în vedere o mai bună integrare a componentelor sistemului de producţie, stimularea interacţiunii între societăţile cu capital străin şi cele cu capital românesc şi, nu în ultimul rând, facilitarea accesului la finanţare.

Planul de redresare şi rezilienţă al României cuprinde o serie de măsuri menite a aborda probleme structurale ale economiei printr-o serie de reforme privind: producţia de energie din surse regenerabile, promovarea transportului cu emisii reduse, modernizarea infrastructurii feroviare, sprijinirea transportului public, digitalizarea administraţiei publice, creşterea nivelului de colectare a taxelor şi impozitelor şi eficientizarea cheltuielilor publice ş.a.

Pe lângă reformele şi investiţiile prevăzute în planul de redresare şi rezilienţă, România ar putea obţine beneficii şi de pe urma unor măsuri care să aibă în vedere o piaţă mai deschisă, dar şi mai competitivă, printr-o mai bună valorificare a resurselor de care dispune.

În context, menţionăm cu titlu de exemplu, câteva sectoare economice în care România ar putea aduce o contribuţie semnificativă la nivel european: turismul, energia, tehnologia informaţiilor şi comunicaţiilor, lemnul şi mobila, textilele şi pielăria, bioeconomia  - agricultura, silvicultura, acvacultura.

 Sectoarele industriale generatoare de valoare adăugată ridicată, deşi au înregistrat volume importante de creştere, au în continuare un rol modest în structura economiei. De exemplu, sectoarele clasificate de taxonomia europeană ca fiind medium high-tech şi high-tech aveau o pondere în valoare adăugată a economiei de aproape 7 la sută în anul 2006 (anul dinaintea intrării României în UE). După aproape 15 ani, respectiva pondere a rămas aproape aceeaşi.

După dinamica exporturilor de bunuri, România ar avea în prezent avantaje competitive la producerea de autovehicule şi componente ale acestora. Pe de altă parte, acest domeniu ar putea suferi schimbări majore pe măsură ce vehiculele electrice capătă importanţă, ceea ce va face ca o bună parte din producţia actuală de componente să nu mai fie necesară. Accentul va fi pus pe alte componente (cum ar fi bateriile electrice), context în care alte ţări din regiune au demarat de mai mulţi ani măsuri pentru a le putea produce (exemplu, Ungaria pentru baterii electrice).

O analiză realizată de Banca Mondială cu privire la avantajele competitive ale României (pe baza datelor anterioare pandemiei COVID-19) arată că:

  • cel mai mare potenţial nerealizat de export al României este pentru următoarele produse:
    • maşini, aparate şi echipamente electrice - valoarea adiţională a exporturilor este estimată la 14,3 miliarde dolari
    • vehicule cu motor şi părţi ale acestora – valoarea estimată în acest caz este de 11,4 miliarde dolari
    • materiale plastice şi cauciuc şi articole din materiale plastice şi cauciuc – valoarea exporturilor suplimentare este estimată la 3,2 miliarde dolari, deşi România şi-a crescut capacităţile de export în acest sector în ultimii ani
  • România este prezentă pe pieţele globale din lanţul de ofertă al produselor verzi
  • în perioada pre-pandemică, România a câştigat cotă de piaţă pentru unele produse:
    • pentru energie solară: construcţii din fier şi oţel, motoare
    • pentru energie eoliană: generatoare de curent alternativ, contoare
    • vehicule electrice: carbonaţi de litiu, oxid si hidroxid de litiu
  • România are avantaj competitiv pentru 39 de produse din lanţul de producţie al produselor verzi, în special pentru energie eoliană, valoarea exportului fiind estimată la 5 miliarde dolari (date 2019)
  • modelul de export este însă orientat către produse cu grad mai redus de complexitate, iar oportunităţile de export cu grad mai mare de fezabilitate pe termen scurt sunt tot în sectoarele producătoare de produse cu un grad mai redus de complexitate. Autorităţile trebuie să găsească soluţii pentru remedierea acestor dezvoltări structurale, care consolidează şi riscul capcanei venitului mediu (middle income trap)

Trebuie, de asemenea, avut în vedere şi palierul fiscal, context în care România a instituit deja  o serie de facilităţi, cu relevanţă din perspectiva unor avantaje competitive la nivel regional. Provocările actuale sunt mai accentuate din cauza situaţiei generale de incertitudine. Devine evident că este necesară o gândire strategică însoţită de alegeri simple. Cred că în ciuda situaţiei complicate există pentru România o fereastră de oportunitate pentru o repoziţionare pe harta economică a Europei. Aşa cum se spune - Nu putem direcţiona vântul, dar putem ajusta pânzele - este de altfel singura alegere înţeleaptă când navighezi în ape tulburi”.

 
AFACERI DE LA ZERO
Principalele valute BNR - ieri, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.9090
Diferență: -0,0855
Ieri: 4.9132
Azi: 4.7494
Diferență: -1,1098
Ieri: 4.8027
Azi: 5.8036
Diferență: -0,0809
Ieri: 5.8083
Azi: 5.0470
Diferență: -0,2096
Ieri: 5.0576