Bănci și Asigurări

Până unde poate fi întinsă coarda bunăstării pe datorie?

Până unde poate fi întinsă coarda bunăstării pe datorie?

Adrian Vasilescu

Autor: Adrian Vasilescu

19.10.2018, 00:05 1736

Noul regulament de creditare, votat miercuri în şedinţa Consiliului de Administraţie al BNR, nu-şi propune să reducă creditarea. Şi nici să îngusteze coridoarele pe care, din 1999, fără încetare, au tot apărut noi tipuri de credite şi s-a lungit perioada de rambursare.

După ce prima lege a creditului ipotecar a intrat în vigoare, în decembrie 1999, au tot fost căutate formule de succes, verificate deja în ţări din Uniunea Europeană, prin care să fie intensificată construcţia de locuinţe. Cu bani de la bănci, desigur. Mai ales că, an de an, creditului ipotecar s-au deschis drumuri noi. Împrumuturile pentru case - construcţii, cumpărări, reparaţii, extinderi - au făcut obiectul unui întreg şir de dezbateri, toate aprinse.

Legea din 1999 a deschis seria reglementărilor. Legea prevedea durata creditului: minimum 5 ani pentru persoane juridice şi minimum 10 ani pentru persoane fizice. Un plafon maxim nu exista. A fost însă legiferată garantarea investiţiei imobiliare prin ipoteci asupra terenului şi construcţiei. Era un mare pas înainte, în sensul că până atunci oricine voia să contracteze un împrumut pentru o casă era nevoit să aibă o altă casă pe care s-o gajeze. Sau, şi mai rău, să caute giranţi care să angajeze propriile lor case. Aici a fost marea schimbare.

Au urmat, apoi, noi reglementări, noi acte normative, ratele şi dobânzile s-au împărţit în tranşe lunare, pe toată durata contractului: între 10 şi 30 de ani. Cu condiţia, desigur, ca în tot acest timp, fără întreruperi, beneficiarul creditului ipotecar să aibă un loc de muncă stabil şi un venit cert.

A fost construit, astfel, un arc peste timp, de la creditul ipotecar din anii interbelici la creditul ipotecar din anii 2000. Sărind peste o jumătate de secol de comunism. O experienţă interesantă, dar nu tocmai uşor de pus în practică. Fiindcă, dincolo de legi şi de norme, este nevoie de racordări la realitate. Din această perspectivă, Banca Naţională a luat, în mai multe rânduri, măsuri de temperare a creditării. Mulţi au întrebat, nedumeriţi, de ce normele BNR nu s-au limitat la creditul de consum. Nedumerirea  e legată de extinderea normelor în cauză şi asupra creditului ipotecar, cu un rol economico-social imens: încurajează piaţa imobiliară şi asigură surplus de locuri de muncă în construcţii. Numai că banca centrală nu poate face abstracţie de riscul cel mai mare ce planează asupra sistemului bancar: riscul de creditare pe termen lung, în condiţiile în care băncile adoptă economisiri în depozite pe termene scurte, de la o săptămână până la maximum doi ani. Plus răspunderea de a-i feri pe cei ce se împrumută de nedorite drame ce ar putea fi determinate, pe parcursul îndelungat al derulării creditului ipotecar, de o eventuală insolvabilitate.

Bunăstarea se cumpără. În parte, cu bani de la bănci. Dacă însă banii (cei luaţi cu împrumut de la bănci) se înmulţesc fără să se înmulţească şi munca eficientă, munca performantă, ei n-au cum să aducă avuţie; aduc inflaţie. Să cumperi, cu credite, o casă, un automobil şi atâtea alte lucruri menite să-i asigure familiei un univers material şi spiritual agreabil nu mai înseamnă, astăzi, nici capricii şi nici simple plăceri. Sunt nevoi stringente. Confortul este o nevoie firească a oamenilor. Dar nicio bancă - nu numai la noi, dar nicăieri în lume - nu-i va da cuiva un credit pentru satisfacerea poftei de consum în schimbul unei simple cereri. Îi va verifica bonitatea, îi va cere acte din care să reiasă că are un venit  îndestulător, ca să-şi poată plăti ratele şi, totodată, să-i rămână o sumă optimă pentru consumul curent. Iar dacă băncile, pentru care profitul e un obiectiv fundamental, ar fi tentate să închidă ochii în faţa acestei ecuaţii raţionale, Banca Naţională nu are dreptul să nu facă apel la raţionalitate. Nu prin îndemnuri morale, ci prin reglementări ferme.

Cum însă Banca Naţională acţionează la vedere, dând seamă publicului pentru ce face şi cum face, riscul cel mai mare ar fi ca însuşi publicul să cadă în capcana unor confuzii. Şi să aştepte de la BNR abdicări de la rigoare şi de la raţionalitate, pentru că ar încălca atât litera, cât şi spiritul legii. Esenţială fiind capacitatea celor care se împrumută de a-şi rambursa datoriile. Aici, Banca Naţională nu face niciun rabat. Pentru a evita un eventual impact al intrării în incapacitate de plată a unei părţi din populaţie, judecata băncii centrale este extrem de intransigentă. O judecată ce are drept temei ideea că supraîndatorarea populaţiei prezintă un risc puternic, ce ar putea avea două consecinţe mari: instabilitatea financiară şi explozia unei bombe sociale.

 
AFACERI DE LA ZERO