Bănci și Asigurări

Valentin Lazea, BNR: O istorie morală a politicilor monetare şi fiscale (I)

Autor: Valentin Lazea

03.04.2023, 11:31 294

Moralitatea este o componentă a culturii care se schimbă – nu întotdeauna în bine – ca urmare a modificărilor din sfera tehnologică, politică, socială, familială etc.

Astfel, valorile morale din secolul XIX (perioada de avânt a burgheziei) sunt diferite de valorile morale din secolul XX (perioada de avânt a proletariatului, atât în democraţiile occidentale, cât şi în dictaturile comuniste) şi diferite de valorile morale din secolul XXI (perioada de avânt a marilor corporaţii şi a consumerismului mondial).

Moralitatea în schimbare, de la epocă la epocă, influenţează, la rândul său, modul în care sunt concepute şi implementate politicilor monetare şi fiscale. Setul de interacţiuni este prezentat, schematic, în Figura 1 de mai jos:

La rândul lor, politicile monetare şi fiscale exercită un feed-back prin care influenţează moralitatea unei epoci, care la rândul său îşi pune pecetea pe aspectele tehnologice, politice, sociale, familiale, adică pe întreg comportamentul uman.

Cadrul temporal în care ne vom desfăşura analiza cuprinde trei perioade, determinate în mare măsură de acest feed-back, exercitat de politica monetară asupra celorlalte aspecte menţionate.

Cele trei perioade sunt înfăţişate, pe scurt, în continuare:

1. Perioada etalonului-aur (gold standard)

Oficial, această perioadă se întinde între 1880 şi 1914, cu precizarea că unele ţări au adoptat etalonul-aur mult mai devreme. De exemplu, Marea Britanie a adoptat de facto etalonul-aur în 1717 (când şeful Monetăriei era Isaac Newton) şi de jure în 1819 (după victoria din războaiele napoleoniene). Statele Unite ale Americii au adoptat etalonul-aur de facto în 1834 (preţul fixat atunci, de 20,67 dolari/uncie, rămânând nemodificat până în 1933) şi de jure în 1900 (când Congresul a adoptat Gold Standard Act). Franţa a cochetat mai mult timp cu bimetalismul aur-argint (care stătea la baza Uniunii Monetare Latine), dar Germania a adoptat etalonul-aur în 1871-1873 (imediat după victoria din războiul franco-prusac). În ce priveşte România, aceasta a adoptat etalonul-aur în 1892, menţinându-l (fără devalorizări) până în preajma Primului Război Mondial.

Etalonul-aur avea un rol disciplinator asupra întregii politici economice. Astfel, o ţară care suferea o pierdere de competitivitate (exporta mai puţin/importa mai mult), îşi vedea diminuate rezervele de aur şi, odată cu ele, cantitatea de monedă (convertibilă în aur) din economie. Aceasta ducea la o scădere a preţurilor (deflaţie) şi la o scădere a salariilor, până la un punct în care economia îşi recâştiga competitivitatea externă, creştea exporturile, reducea importurile, refăcea rezervele de aur şi, odată cu ele, cantitatea de monedă din economie. După cum se poate vedea, acest etalon-aur avea, prin definiţie, un puternic caracter anti-inflaţionist. Nu este de mirare, aşadar, că în perioada 1880-1914 inflaţia medie anuală s-a situat în jurul valorii de 0,1 la sută în SUA. În acelaşi timp, dobânda medie de politică monetară (taxa scontului) s-a situat în jur de 5 la sută pe an, un nivel considerat normal din punct de vedere istoric. O explicaţie pentru acest nivel mediu relativ ridicat al dobânzii este că, atunci când un stat pierdea rezerve, banca centrală putea creşte taxa scontului, atrăgând astfel capital în ţara cu deficit, chiar cu riscul de a adânci recesiunea economică (manifestată prin deflaţie şi scăderea salariilor).

O altă trăsătură importantă a etalonului-aur este aceea că orice persoană fizică sau juridică deţinătoare de bancnote avea posibilitatea legală de a le preschimba în echivalentul în aur, o caracteristică ce avea să se piardă în perioadele următoare.

2. Perioada intermediară (gold exchange standard)

Această perioadă, cuprinsă între 1914 şi 1971, include cele două războaie mondiale – în care convertibilitatea în aur a fost complet suspendată; un interval în care s-a încercat revenirea la etalonul-aur, dar numai pentru organismele de stat, nu şi pentru persoanele fizice sau companii (gold exchange standard), între 1925 şi 1931; o perioadă de devalorizări competitive (“beggar-your-neighbour”) între 1931-1939; Sistemul Bretton Woods, între 1945 şi 1971. În cadrul Sistemului Bretton Woods, dolarul avea paritatea fixată faţă de aur, la 35 dolari/uncie, iar toate celelalte monede naţionale aveau paritatea fixată faţă de dolar (şi astfel – indirect – faţă de aur). Fluxurile de capital erau strict reglementate/îngrădite, iar atunci când o ţară pierdea competitivitatea, îşi putea revizui/deprecia paritatea faţă de dolar, în vederea recâştigării competitivităţii. Sistemul Bretton Woods a funcţionat doar atâta timp cât puterea dominantă (SUA) a avut asigurată acoperirea dolarului cu rezerve de aur, prin politici fiscale austere şi prin ne-tolerarea de deficite externe mari. În momentul în care aceste condiţii nu au mai fost îndeplinite (din cauza expansiunii fiscale generate de programul “Great Society” al preşedintelui Lyndon Johnson şi de războiul din Vietnam), întregul sistem s-a prăbuşit. Decizia formală - de suspendare a convertibilităţii dolarului în aur – a fost luată de preşedintele Richard Nixon în data fatidică de 15 august 1971.

3. Perioada banilor fiduciari (fiat money)

Această perioadă, începută în 1971 şi continuată până în ziua de astăzi, se caracterizează prin emisiunea de către băncile centrale a unor bani care nu mai au în contrapartidă un bun fizic (aur; argint etc.), ci doar încrederea deţinătorilor de bani că valoarea acestora va fi păstrată de autorităţi. S-a deschis astfel o adevărată „Cutie a Pandorei”, multe ţări emiţând bani „fără număr”, în încercarea de a acomoda politicile fiscale din ce în ce mai expansioniste (mai generatoare de deficite) ale guvernelor. Nu este de mirare că rata medie anuală a inflaţiei din SUA, care între 1951 şi 1971 a fost de 2,2 la sută, aproape că s-a dublat între 1971 şi 2015, la 4,1 la sută.

Acum, că avem fixate cele trei perioade de referinţă, să vedem cum au variat valorile morale din cadrul lor, sub influenţa factorilor tehnologici, politici, sociali şi familiali.

A.Moralitatea din perioada etalonului-aur

Caracteristici: moralitate burgheză

Motto 1: „Datoriile se plătesc întotdeauna”

Motto 2: „Atât profiturile, cât şi pierderile rămân private/aparţin celui care le-a făcut”

Din punct de vedere tehnologic, perioada 1880-1914 se caracterizează prin desfăşurarea celei de a doua revoluţii industriale. Au loc progrese în domeniile electrice şi electrotehnice, datorate unor genii precum Thomas Alva Edison sau Nikola Tesla (becul electric, telefonul, gramofonul etc.) De asemenea, mari progrese au loc în domeniul materialelor de construcţii (Turnul Eiffel, zgârie-norii americani etc.) În domeniul aviatic, fraţii Wright, Aurel Vlaicu şi alţii dezvoltă primele aparate de zbor mai grele decât aerul, iar în domeniul automobilistic Benz şi alţi întreprinzători produc primele automobile. Practic, pe parcursul unei generaţii, au loc tot atâtea descoperiri şi invenţii cât în toată perioada scursă de la Egiptul Antic până atunci.

În ce priveşte politica internă, burghezia în ascensiune înlătură ultimele vestigii ale aristocraţiei, iar bogăţia trece de la deţinătorii de pământuri la deţinătorii de capital (uneori, prin căsătorii cu fiicele aristocraţilor scăpătaţi). Meritocraţia începe să ia locul privilegiului dobândit prin naştere. În materie de politică externă, se consolidează imperiile coloniale, sursă de materii prime şi forţă de muncă ieftine, dar şi debuşee pentru investiţiile de capital. Puterea dominantă, Marea Britanie, are interesul de a promova comerţul global şi, ca atare, o lume a păcii, în care interesele adverse să se contrabalanseze reciproc. Are loc prima globalizare a economiei (a doua avea să aştepte până în 1991).

Din punct de vedere social, clasa muncitoare îşi cere tot mai apăsat drepturile. Votul rămâne cenzitar (bazat pe avere), ducând la o slabă reprezentativitate politică a clasei muncitoare. Totuşi, condiţiile de viaţă ale acesteia se îmbunătăţesc considerabil, infirmând pronosticurile lui Karl Marx, privind pauperizarea constantă. Astfel, în unele ţări, precum Germania, câştigă adepţi curentul social-democratic, susţinător al unor schimbări evoluţionare (în cadrul sistemului parlamentar burghez), în detrimentul curentului comunist, susţinător al unor schimbări revoluţionare.

Din punct de vedere familial, familia clasică constituie celula de bază a societăţii, femeia fiind – de regulă – menţinută în statutul de casnică şi împiedicată de a practica profesii considerate „bărbăteşti”. Totuşi, acest fapt are o influenţă pozitivă în privinţa educaţiei copiilor, cărora mama le poate aloca mai mult timp. În paralel, au loc primele mişcări feministe, pentru emanciparea femeilor.

Ansamblul factorilor prezentaţi succint are o influenţă asupra moralităţii (pe care am putea să o denumim „burgheză”) şi care are ca principală caracteristică ideea că „datoriile se plătesc întotdeauna”. Ce înseamnă acest fapt din punct de vedere economic?

• din perspectiva individului, cel care nu îşi plăteşte datoriile (faţă de bancă, faţă de stat, faţă de indivizi privaţi) riscă să meargă la închisoarea datornicilor. Acolo, el va presta munci a căror remuneraţie va merge, parţial, pentru acoperirea costurilor întreţinerii sale în închisoare, iar parţial, pentru achitarea datoriei până la stingerea acesteia;

• din perspectiva firmei, în prima parte a secolului al XIX- lea se aplica conceputul de răspundere nelimitată („unlimited liability”), conform căruia proprietarii firmei falimentare răspundeau în faţa creditorilor cu întreaga lor avere (iar, după caz, şi cu libertatea);

• din perspectiva statelor dezvoltate, bugetele trebuiau să fie, în principiu, echilibrate sau cu un uşor surplus. Singura circumstanţă în care se accepta un deficit (finanţat prin împrumuturi) era în caz de război major. Dar, chiar şi atunci, după încheierea războiului, datoria contractată trebuia achitată cât mai rapid pentru recâştigarea onorabilităţii statului. Iar modalitatea de achitare consta în practicarea de surplusuri bugetare consistente (venituri bugetare mult mai mari decât cheltuielile bugetare), care să permită nu doar achitarea dobânzilor, ci şi - prin intermediul unui surplus primar – achitarea principalului datoriei. Vom vedea cât de mult a influenţat această atitudine politicile fiscale.

Din perspectiva statelor în curs de dezvoltare, neonorarea datoriilor contractate putea duce la pierderea controlului asupra propriilor finanţe publice, acestea intrând direct sub controlul creditorilor, aşa cum s-a întâmplat cu Egiptul în 1875, cu Imperiul Otoman în 1882, cu Serbia în 1895 şi cu Grecia în 1898. La limită, neonorarea obligaţiilor putea duce chiar la pierderea independenţei statului, aşa cum s-a întâmplat cu Egiptul în 1882, când a fost ocupat de trupele britanice.

Din toate exemplele arătate se poate vedea că, în perioada 1880-1914, orice neonorare a plăţii datoriei era considerată o ofensă morală gravă, purtătoare de penalităţi aspre. Întreaga viaţă economică era modelată în jurul conceptului onorării datoriilor, inclusiv politicile monetare şi fiscale. Un corolar important al acestei idei este conceptul că atât profiturile, cât şi pierderile rămân private (aparţin entităţii care le-a generat). Cu alte cuvinte, nici o persoană fizică sau juridică nu putea spera ca statul să intervină în favoarea sa, preluându-i pierderile şi socializându-le, adică atribuindu-le publicului larg. Astfel, era satisfăcut spiritul echităţii şi, în acelaşi timp, era prevenit hazardul moral.

B.Influenţa moralei burgheze asupra politicilor fiscale sub etalonul-aur

Aşa cum am arătat, statele dezvoltate, care se îndatoraseră excesiv în perioade de război, se străduiau să plătească cât mai repede respectivele datorii, practicând politici fiscale conservatoare, generatoare de surplusuri primare (adică de surplusuri chiar şi după plata dobânzii la datorie), astfel încât să poată rambursa şi principalul.

Vom ilustra cum s-a desfăşurat acest proces în cazul Marii Britanii, al SUA şi al Franţei în perioada etalonului-aur, utilizând date din studiul „Public Debt Through the Ages” de Barry J. Eichengreen, Asmaa El-Ganainy, Rui Pedro Esteves şi Kris James Mitchener (IMF WP/19/6). Atât Marea Britanie (după războaiele napoleoniene, în perioada 1822-1913), Statele Unite (după Războiul Civil, în perioada 1867-1913), cât şi Franţa (după războiul franco-prusac, în perioada 1896-1913) şi-au plătit datoriile în totalitate, fără a recurge la nici unul din „subterfugiile” care fac, astăzi, obiectul practicii internaţionale:

- o creştere a inflaţiei (care să scadă costul în termeni reali al datoriei)

- o forţare a creşterii economice peste potenţial (care să maximizeze factorul g din diferenţialul g-i, unde g este ritmul de creştere economică, iar i este rata dobânzii);

- o reducere sub rata inflaţiei a ratei dobânzii (aşa-numita represiune financiară);

- o restructurare a datoriei.

De exemplu, în cazul Marii Britanii, filozofia finanţelor serioase (sound finances) îmbrăţişată de guvernele Peel şi Gladstone, punea accentul pe surplusuri bugetare, pe impozite reduse şi pe cheltuieli guvernamentale minime. Ca rezultat, Marea Britanie a reuşit să menţină un surplus primar de 1,6% din PIB, în medie, timp de aproape un secol, fără a recurge la nici unul din trucurile contabile prezentate mai sus şi fără a limita exportul de capital.

Desigur, această performanţă (aproape inimaginabilă astăzi) s-a bazat pe câţiva factori favorizanţi:

-faptul că majoritatea datoriei era deţinută de rezidenţi (la fel ca în Italia şi Japonia de astăzi), ceea ce o punea la adăpost de umorile finanţatorilor externi;

-faptul că aceşti finanţatori interni erau bine reprezentaţi în Parlamentul britanic, deci aveau tot interesul să promoveze bugete excedentare pentru a-şi recupera datoria;

-faptul că exista un imperiu colonial extins, care, prin resursele sale, făcea mai uşoară plata datoriei;

-faptul că, până la Primul Război Mondial, clasa muncitoare şi interesele ei erau slab reprezentate politic, ceea ce a făcut posibile bugete de austeritate;

-nu în ultimul rând, faptul că, pe perioada plăţii datoriilor, ţara nu a fost implicată în alte conflicte majore (cu excepţia războiului burilor).

Aceleaşi lucruri se pot spune, cu unele nuanţe, şi despre achitarea datoriilor de către SUA şi Franţa (în cazul acesteia din urmă a existat, ce-i drept, o restructurare a unei mici părţi din datorie).

C.Influenţa moralei burgheze asupra politicilor monetare sub etalonul-aur

Atâta tip cât etalonul-aur a funcţionat, politica monetară a fost pe „pilot automat”, fără vreo ingerinţă din partea factorului politic, care să solicite relaxări pro-ciclice etc.

În cadrul unei morale burgheze în care se considera de la sine înţeles că datoriile trebuie întotdeauna plătite şi că fiecare este răspunzător pentru pierderile/profiturile sale, fără posibilitatea de a le socializa, tot ce avea de făcut politica monetară era de a se asigura că rezervele sale de aur nu scad sub un nivel minim.

Trucuri, de genul devalorizărilor, erau considerate nedemne de ţările dezvoltate şi apanajul ţărilor slab dezvoltate. Nu degeaba, sub domnia regelui Carol I, România a ţinut să păstreze neschimbată paritatea leu/aur, pentru a-şi dovedi apartenenţa la lumea civilizată.

Politicile fiscale conservatoare nu generau inflaţie şi nici datorie publică care să necesite monetizarea acesteia. Astfel, din punctul de vedere al bancherilor centrali, etalonul-aur (1880-1914) a reprezentat cea mai bună din lumile posibile.

De dragul obiectivităţii, va trebui să amintim şi câteva trăsături negative ale etalonului-aur:

-el nu a reprezentat, cu certitudine, cea mai bună dintre lumile posibile pentru ţările coloniale unde – cu excepţia unei mici pături privilegiate – binefacerile sale nu au pătruns;

-nici pentru clasa muncitoare, subreprezentată politic, bugetele de austeritate nu au reprezentat cea mai bună din lumile posibile;

-deşi inflaţia medie anuală a rămas constant la un nivel scăzut, au existat episoade (de exemplu, la descoperirea de noi mine de aur) când inflaţia a cunoscut creşteri şi scăderi abrupte. De exemplu, coeficientul de variaţie a inflaţiei (raportul dintre deviaţia standard şi media anuală a acesteia) a fost de 17, pentru SUA, între 1879 şi 1913, dar avea să scadă la 0,88 între 1946 şi 1990;

-cea mai mare critică ce se aduce etalonului-aur, din punct de vedere economic, este că nu poate nivela şocurile în materie de creştere economică. Astfel, pentru SUA, coeficientul de variaţie al creşterii PIB a fost de 3,5 între 879 şi 1913, dar de numai 0,4 între 1946 şi 2003;

-de asemenea, şomajul a fost mai mare (nu cu mult) în perioada etalonului-aur: 6,8 la sută în SUA între 1879 şi 1913, faţă de 5,9 la sută între 1946 şi 2003.

Toate acestea au făcut imposibilă menţinerea etalonului-aur, atunci când modificările tehnologice, sociale, politice etc au dus la o nouă formă de moralitate.

D.Întrebarea-provocatoare nr.1: A reprezentat epoca etalonului-aur o perioadă a exploatării nemiloase a forţei de muncă?

Îndeobşte - sub influenţa şcolilor de gândire marxistă – se consideră că perioada „La belle epoque” (1880-1914) a reprezentat o epocă a exploatării nemiloase a forţei de muncă din metropole şi că drepturile sociale şi politice au fost cucerite de clasa muncitoare doar după Primul Război Mondial, odată cu câştigarea dreptului la vot universal (pentru bărbaţi). Un studiu mai aprofundat al istoriei ne arată o imagine mult mai nuanţată:

-în ce priveşte votul universal, acesta a fost introdus pentru prima dată în Noua Zeelandă (pe atunci, colonie britanică), în anul 1893 şi includea şi femeile (dar fără dreptul acestora de a fi alese). A continuat cu o altă colonie britanică, statul South Australia, în anul 1902 (inclusiv femeile, care puteau alege şi a fi alese, dar fără aborigeni). A urmat, în anul 1906, Marele Ducat al Finlandei – pe atunci, în componenţa Imperiului Rus (inclusiv femeile, fără restricţii);

-egalitatea în faţa legii a bărbaţilor a fost inaugurată în anul 1867, în statul american Nebraska. Ea îi includea şi pe bărbaţii de culoare, ca o răsplată adusă acestora pentru victimele din Războiul Civil;

-concediul de odihnă plătit, iniţial de 3-6 zile pe an, a fost introdus prima dată de Germania (statul cu cea mai puternică mişcare muncitorească) în 1903, urmată la scurt timp de Austro-Ungaria şi de ţările scandinave (în 1910);

- pensiile pentru limita de vârstă au fost introduse de Marea Britanie în 1908. Iniţial, ele erau de 10-25 penny pe săptămână, pentru persoanele de peste 70 de ani şi de „bun caracter”;

-impozitul progresiv a fost iniţial introdus de Marea Britanie, în 1799 pentru finanţarea războiului cu Napoleon. Abrogat în 1802, el a fost reintrodus în 1842. SUA au introdus impozitul progresiv în timpul Războiului Civil, în 1862.

Din toate exemplele de mai sus se poate observa că perioada etalonului-aur nu a fost incompatibilă cu progresul social. Doar catastrofa declanşată de Primul Război Mondial avea să pună capăt acestei lumi dinamice, dar bazată pe reguli şi pe o morală burgheză sănătoasă.

(Va urma)

 

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

Comandă anuarul ZF TOP 100 companii antreprenoriale
AFACERI DE LA ZERO