Burse - Fonduri mutuale

Opinie Cristian Duţescu: Între privatizare şi lichidare: Quo vadis Oltchim?

Opinie Cristian Duţescu: Între privatizare şi lichidare: Quo vadis Oltchim?

Autor: Cătălin Lupăşeanu

14.09.2012, 00:06 1152

Se spune că drumul cunoscut e cel mai scurt şi cel mai bun. Tot aşa şi lucrurile sau soluţiile cunoscute sunt de preferat celor necunoscute. În România oricum există larg răspândită gândirea copierii ideilor altora, a urmării unor cărări bătătorite. Aceasta este mentalitatea simplă şi bătrânească: "Noi nu inventăm apa caldă". De nenumărate ori am auzit în privinţa reglementărilor bursiere: "Haideţi să copiem exact regulile de la NYSE şi rezolvăm problema bursei româneşti".

Primul aspect care trebuie observat în faţa unei astfel de gândiri este de fapt o platitudine, un truism: fiecare problemă îşi are soluţia ei aparte. Al doilea element esenţial în confruntarea cu mentalitatea sus-evocată este prefigurarea efectului creat de măsura aplicată. Uneori, poate e necesar să reinventăm apa caldă sau să alegem soluţii mai puţin utilizate. Important este ca orice demers să fie realizat cu pricepere în mod profesionist. În fine, al treilea aspect îl reprezintă interesul urmărit şi, în strânsă şi indisolubilă conexiune, buna-credinţă a celui care aplică măsura care tinde la rezolvarea problemei.

Insolvenţa a devenit foarte trendy după episodul Hidroelectrica. Mulţi explică foarte doct cum apără această procedură pe bietul debitor de bandele nemiloase ale creditorilor.

Se desfăşoară campanii publice împotriva băncilor, contra creditorilor prin extensie, argumentându-se beneficiile blocării curgerii penalităţilor şi a dobânzilor. Despre forţa obligatorie a unui contract, fie el şi de împrumut, nicio vorbă. Respectarea clauzelor contractuale, chiar şi a acelora care prevăd penalităţi sau dobânzi, este o expresie a forţei obligatorii a contractelor. De când până când nerespectarea unor clauze contractuale devine o virtute, o dovadă de ingeniozitate juridică şi economică?

Insolvenţa şi lichidarea au un rol bine conturat într-o economie, acela de a ajuta creditorii (fie că sunt împrumutători, fie furnizori sau prestatori, fie acţionari, fie salariaţi) să recupereze cât mai mult din creanţele deţinute. În principiu, ar fi de dorit ca suspendarea dobânzilor şi a penalităţilor să se realizeze cu acordul creditorilor, nu împotriva lor. Cu alte cuvinte, procedura insolvenţei nu trebuie să devină o armă în mâna debitorului, pe care să o folosească împotriva creditorilor săi, care nu au nicio vină, de regulă, că datornicul lor are cheltuieli mai mari decât veniturile. Dacă debitorul a încheiat contracte proaste cu anumiţi parteneri, acestea pot fi denunţate unilateral la fel de bine şi în stare de funcţionare normală, nu este necesară declanşarea insolvenţei şi oprirea dobânzilor, situaţie ce afectează creditorii care, cu bună-credinţă, au finanţat activitatea debitorului.

Tot astfel, este, în principiu, împotriva regulilor elementare de afaceri şi în afara bunei-credinţe, să susţii că eşti extrem de îndreptăţit să nu plăteşti datoria, ci să oferi altceva în schimbul banilor, spre exemplu o participaţie în afacerea care a generat debitul ce nu mai pot fi plătit. Eu sunt de acord că o conversie a unei creanţe în acţiuni poate avea efecte majore asupra capitalurilor proprii ale unui debitor, că-l îl poate face creditabil, deşi, în cazul aflat pe buzele tuturor zilele acestea, ar exista limite importante ale creditării, datorită existenţei altor datorii considerabile. Întrebarea esenţială este însă: cui ar folosi o astfel de operaţiune?. Creditorului (statul român în cazul luat drept model)? Dar creditorul devine acţionar la o societate care generează pierderi, el renunţă la dreptul de a primi banii înapoi pentru o recuperare iluzorie prin intermediul dividendelor peste cine ştie câţi ani sau printr-o vânzare a acţiunilor deţinute, inclusiv a celor obţinute în urma conversiei. Preţul obţinut pentru acţiunile rezultate în urma creanţei nu ar putea acoperi însă valoarea creanţei şi nici măcar o parte semnificativă din ea, datorită existenţei altor datorii majore ale debitorului. În principiu, niciun investitor nu este dispus să plătească cu mult mai mult pe 95% din acţiunile unei societăţi faţă de cât ar plăti pe 54%, mai ales dacă societatea e pe pierdere şi extrem de îndatorată. Care ar fi raţiunea? Controlează pachetul majoritar şi cu 54% şi cu 95%. Ar folosi conversia celorlalţi creditori? Poate, se măresc şansele de rambursare. Dar ceilalţi creditori oricum nu pot influenţa afacerea ce produce pierderi, chiar dacă o parte din datorii se convertesc în acţiuni. Ar putea să o facă, e adevărat, în cazul deschiderii insolvenţei. Dar dacă datoriile sunt în asemenea cuantum încât aprobarea unui plan de reorganizare, ar conduce, inevitabil la o amânare a plăţii datoriilor, atât a principalului, dar şi a dobânzilor? Creditorii creditorilor (FMI y compris) nu pot fi fericiţi cu nicio amânare pe termen nedeterminat a plăţii datoriilor către debitorii lor de către datornicul în insolvenţă. Un debitor cu o asemenea conduită nu trezeşte încredere, aşa încât tranşele de împrumut pot fi stopate. Aşa că, ar rămâne unica soluţie a obţinerii în cel mai scurt timp posibil a unui preţ pentru activele debitorului care a eşuat în business şi împărţirea cash-ului obţinut între creditori, cu respectarea ordinii de preferinţă, dacă este cazul. În realitate însă, este oarecum complicat să decizi tăierea şi vinderea unor instalaţii, mai ales dacă ai şi o problemă socială şi, fatalmente, electorală pe cap.

În loc să se vândă activele, este mai simplu şi mai profitabil să se vândă însă business-ul de către acţionarul majoritar, care este şi creditor. Creditorul-stat obţine în schimbul acţiunilor sale o sumă de bani, care oricum e mai mare decât gloriosul zero care l-ar obţine în cazul conversiei. Ceilalţi creditori au o şansă să dialogheze cu un majoritar căruia inevitabil îi pasă de banii investiţi şi să identifice o modalitate de recuperare a creanţelor. Salariaţii, o parte din ei sau toţi, creditori şi ei în ultimă instanţă, se gândesc rezonabil că noul majoritar nu va omorî business-ul şi vor rămâne în continuare utili, pentru că, în cazul unei lichidări, în situaţia actuală, creditorii-bănci ar lua cam tot, făcându-l pe noul majoritar să piardă investiţia realizată.

În toată această descriere nu am vorbit deloc de alţi acţionari ai debitorului, creditori şi ei sui-generis ai acestuia, în cazul lichidării, însă cu şanse nule să mai recupereze ceva. De fapt, cui îi pasă de banii lor, de încrederea pe care o au în piaţa românească, de posibilitatea ca ei sau alţii ca ei să finanţeze economia românească?

Aşa încât, chiar dacă insolvenţa şi, eventual, lichidarea sunt soluţii mai cunoscute, la modă, onest şi credibil este să se respecte contractele încheiate şi aprobate şi să se asigure credibilitate oricărui demers. Teoretic, în afara lichidării, sunt două soluţii pentru creditorul-acţionar care, prin oamenii săi, a gestionat afacerea ajunsă în colaps. Fie preia tot business-ul şi îl capitalizează suficient de mult ca să continue, adică naţionalizează prin răscumpărarea acţiunilor deţinute de ceilalţi acţionari, fie vinde tot pachetul deţinut. Prima soluţie ar fi blocată din prima secundă de creditorii creditorului-acţionar. A doua, deja aleasă, poate fi împiedicată de teama acuzaţiilor privind un preţ prea mic. Oricum, orice preţ s-ar primi, acesta va fi evident "prea mic" în campania electorală din această toamnă.

O privatizare transparentă, în cadrul căreia să fie eliminate suspiciunile de mită, ar semăna poate cu reinventarea apei calde, dar ar da o şansă ca, alături de noul acţionar majoritar, să vină şi alţi investitori, care să finanţeze o majorare de capital social sau să voteze cu majoritatea legală o conversie a creanţelor acelor creditori dispuşi să devină acţionari.

Cristian Duţescu - managing partner al casei de avocatură Duţescu & Asociaţii

AFACERI DE LA ZERO