Lucrand in ultima vreme la o serie de scurte prezentari ale "vedetelor" tehnologiei informatiei, am constatat cu oarecare surprindere ca multi dintre ei au fost in adolescenta radio-amatori. Unii, pasionati de electronica, si-au construit ei insisi aparatura - Steve Wozniak e doar un exemplu. Asa se face ca am ajuns sa ma intreb daca nu cumva radioul poate fi considerat, intr-un anume sens, stramosul Internetului.
Poate ca da, daca ne gandim ca in 1976 citizen's band avea peste 30 de milioane de utilizatori in SUA, dupa care s-a raspandit pe tot globul. Camionagii alungau monotonia nesfarsitelor autostrazi discutand cu colegii si cu prietenii, uneori se legau noi prietenii, poate chiar micii comunitati...
Un fenomen interesant s-a petrecut la inceputul anilor '80 in Japonia, o tara in care emisia pe unde ultrascurte era (si inca este) strict controlata de guvern. La vremea aceea, Tokyo - cu aproape zece milioane de locuitori - avea doar doua posturi FM. Insa reglementarile admiteau folosirea fara licenta a unor emitatoare FM de foarte mica putere (de regula sub 100 de miliwati), utilizate mai ales pentru jucarii teleghidate sau pentru conectarea fara fir a microfoanelor si instrumentelor electrice de statiile de amplificare ale instalatiilor de concert. Ideea unui profesor pe nume Tetsuo Kogawa a fost sa foloseasca astfel de echipamente pentru a transmite emisiuni radiofonice.
Din primele teste a rezultat ca unele astfel de aparate reuseau sa acopera o raza de circa o jumatate de mila, rezultat explicabil si prin faptul ca receptoarele evoluasera foarte mult, depasind estimarile din anii '50 cand au fost elaborate reglementarile. Desi o posibilitate interesanta parea repetarea semnalului din aproape in aproape, Kogawa a constatat ca semnalul isi pierdea repede calitatea, asa ca a preferat sa se adreseze unor zone de mica intindere, inlocuind termenul de broadcasting cu narrowcasting.
Primul post s-a numit Polybuket si emitea in campusul universitatii. Kogawa, un comentator al culturii populare, a popularizat ideea in diverse reviste sub numele de mini-FM. In scurt timp au aparut o multime de astfel de statii mini-FM, iar marii producatori de electronice - printre care Panasonic, Hitachi si Sony - au inceput sa vanda emitatoare special concepute pentru mini-FM.
A fost un adevarat boom. Pe baza numarului de aparatelor vandute, se estimeaza ca intr-un singur an au aparut in Japonia peste o mie de posturi mini-FM. In campusuri studentesti, in blocuri de locuinte, in cafenele si baruri, chiar si in cladiri de birouri, peste tot... insa ideea lui Kogawa mergea mai departe: sa faca un radio comunitar si, oarecum, bidirectional. impreuna cu fostii sai studenti a infiintat Radio Home Run, care emitea in zona centrala a orasului si, data fiind densitatea populatiei in Tokyo, chiar si pe o raza de o jumatate de mila putea fi ascultat de mii de oameni. Se transmiteau discutii si emisiuni muzicale, erau invitati vorbitori pe diferite teme si, mai ales, erau incurajati ascultatorii sa telefoneze, sa viziteze postul si chiar sa vorbeasca, sa-si exprime liber ideile.
Povestea fenomenului mini-FM mi se pare importanta pentru ca reprezinta o premiera. Pentru prima data costurile expunerii publice au scazut intr-atat incat mijloacele tehnice au devenit accesibile omului de rand. Care, astfel, a capatat o voce publica. Pentru prima data mass media inceta sa devina unicul mijloc de informare iar puterea politica sau economica a incetat sa mai detina monopolul informatiei publice.
Libertatea de expresie si independenta sunt elementele comune ale fenomenului mini-FM si ale Internetului. Reteaua insa are avantajul extinderii planetare si a mediilor diverse pe care le reuneste.
Insa radioul n-a murit. Ba dimpotriva, se poate spune ca isi traieste, in Internet, a doua tinerete. Sute de posturi de radio emit prin Internet iar publicul acestor posturi continua sa creasca. Pentru multi dintre romanii din lumea larga, posturile FM transmise prin Internet sunt singura sursa de informatii "in direct" din tara. Dar aceasta forma de radio nu este decat o simpla extensie a mediului traditional. Internetul este un simplu mijloc de transport a semnalului si nu schimba cu nimic esenta radioului clasic.
Mult mai interesant imi pare radioul transmis exclusiv prin Internet, care, la alta scara, reediteaza fenomenul mini-FM. Tehnologiile de webcasting sunt inca destul de pretentioase si impun anumite conditii tehnice, dar cu siguranta in cativa ani oricine va putea crea un post de radio independent in Internet. La ora actuala, radioul din Internet este paradisul muzicii alternative, dar stirile, politica si talkshow-urile devin tot mai prezente.
Cu siguranta ati ghicit ce urmeaza... Pe masura ce tehnologiile vor evolua, preturile vor scadea si largimea de banda va creste, alaturi de sunet vom putea primi si imagini in miscare. Adica televiziune. Pana la urma, tehnologia de webcasting este aceeasi ca in cazul radioului, asa ca ne putem astepta ca in cativa ani televiziunea prin Internet sa devina o realitate curenta. Iar cand costurile emisiei vor deveni si ele accesibile, o multime de posturi "alternative" isi vor face aparitia. Desigur, bugetele vor fi modeste, imaginea nu va fi grozava, decorurile cu atat mai putin iar nivelul multora va fi submediocru. Insa rolul lor va fi important, deoarece existenta lor nu va mai fi conditionata de audienta, iar aceasta va demola principul celui mai mic numitor comun care domina televiziunea actuala. Poate vom avea si televiziune de arta, poate vom avea si televiziune underground, poate copiii vor invata la scoala sa faca emisiuni de televiziune...
Dar vor putea concura toate acestea cu video on demand ? Eu asa sper.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
