Luna mai marchează trecerea a patru ani de când Grecia a trebuit să apeleze de urgenţă la ajutor financiar extern pentru a nu intra în faliment, cândva de neconceput pentru un stat membru al zonei euro, o uniune monetară din care în teorie ar fi trebuit să facă parte elita ţărilor din Uniunea Europeană. Salvarea Greciei a marcat la rândul ei prăbuşirea zonei euro în criză, scrie Barry Eichengreen pentru Project Syndicate, un proiect care reuneşte ideile celor mai titraţi economişti şi analişti ai momentului. Acesta, profesor de economie şi ştiinţe politice la Universitatea din California, atrage atenţia că problemele zonei euro sunt departe de a fi rezolvate.
Calmul a fost adus mai mult de cuvintele lui Draghi şi mai puţin de acţiuni concrete
Dacă preşedintele Băncii Centrale Europene Mario Draghi a adus calm pe pieţe promiţând că va face tot ce va trebui pentru a salva euro, instituţia sa trebuie acum să elimine capacitatea în exces şi să accelereze inflaţia la 2%, altfel criza s-ar putea întoarce, consideră Eichengreen.
Economistul scrie, de asemenea, că în cei patru ani de criză UE a demonstrat că îi lipseşte capacitatea de a acţiona decisiv. Pentru o uniune cu 28 state membre, procesul de luare a deciziilor este greoi şi lent. Interesele comune sunt greu de definit, ceea ce face dificil de atins acordurile de împărţire a greutăţilor. Simţul urgenţei există doar în anumite sfere.
Costurile de finanţare ale ţărilor-problemă sunt mici şi departe de cotele de criză, însă pacienţii nu sunt vindecaţi complet. Irlanda, Portugalia, Spania şi Grecia au progresat considerabil prin reducerea costurilor muncii la nivelurile din 1999 în raport cu Germania. Problema este că nivelurile din 1999 nu sunt suficiente deoarece producătorii din aceste state au acum în faţă concurenţi puternici din China şi alte economii emergente. Italia şi Franţa au progresat prea puţin cu îmbunătăţirea competitivităţii internaţionale.
O altă problemă ar fi că nu este încă clar cum ţările lovite de criză vor găsi cererea de care au nevoie pentru a-şi reveni. Cum cheltuielile interne sunt limitate, acestea se bazează pe exporturi pentru a creşte. Dar acum creşterea pieţelor emergente încetineşte, prin urmare pieţele de export slăbesc. Exporturile Spaniei, până recent în creştere, şi-au încetat avansul. „Iar Spania ar putea fi proverbialul canar de mină“, notează economistul american.
Iar BCE face prea puţin pentru a impulsiona cererea. Dacă banca centrală a zonei euro va anunţa în iunie că va apela la ajustare cantitativă, adică la achiziţia de active cu bani printaţi special în acest scop, va face doar paşi mici pe acest drum doarece Draghi şi echipa sa sunt reticenţi în a introduce măsuri radicale care i-ar şoca pe şefii lor politicieni.
În plus, criza bancară europeană nu a fost rezolvată. Împrumuturile pentru finanţarea investiţiilor fixe continuă să scadă. Testele de stres la care vor fi supuse cele mai mari bănci europene nu ţin cont de posibilitatea apariţiei deflaţiei, ceea ce are implicaţii clare: deficitele de capital ale băncilor vor fi subestimate, iar nivelurile la care li se va cere să-şi ridice capitalul nu vor fi cele potrivite.
Creşterea economică este prea slabă pentru a putea face sustenabile datoriile prea mari
În acelaşi ton cu economistul american, Financial Times scrie că economiile-problemă sunt cu 6-9% mai mici decât erau înainte de criză. Rata şomajului este foarte ridicată, mai ales în Spania. Grecia este încă într-o situaţie foarte dificilă, iar piaţa creditului nu şi-a revenit.
Dar, mai presus de toate problemele, datoriile au rămas foarte mari. Datoria Spaniei va fi în 2015 de 109% din PIB, potrivit estimărilor OCDE. Cea a Irlandei va ajunge la 133% din PIB, cea a Portugaliei la 141% din PIB, a Italiei la 147% din PIB, iar cea a Greciei la 189% din PIB. Chiar dacă randamentele obligaţiunilor se menţin la cote reduse, iar aceste state înregistrează la nesfârşit echilibru bugetar primar, adică înainte de plata dobânzilor, creşterea PIB-ului nominal trebie să accelereze la aproape 3% pe an – iar în cazul Greciei la mai mult de atât – doar pentru a ţine stabil raportul datorie/PIB. Pentru ca acest raport să scadă, aşa cum ar trebui sub noile reguli bugetare din Pactul Fiscal, bugetul trebuie să fie mai auster, creşterea mai puternică sau ambele.
Creşterea PIB-ului nominal depinde, printre altele de inflaţie. Inflaţia mai accelerată ar uşura povara datoriilor, însă statele vulnerabile trebuie să-şi îmbunătăţească competitivitatea cu ţările din miezul zonei euro, iar aceasta se poate face fie prin inflaţie redusă, fie printr-o creştere mai mare a productivităţii. În primul trimestru, inflaţia preţurilor de consum a fost negativă în Grecia, Portugalia şi Spania. La nivelul zonei euro, inflaţia medie e fost de 0,7%, iar în Germania idicatorul s-a situat la 0,9%, ceea ce face ajustarea dificilă.
