♦ Practic, ucrainenii luptă în acest moment pentru independenţa lor ca naţiune şi desprinderea de influenţa Federaţiei Ruse, de trecutul lor ca parte a Uniunii Sovietice şi a Imperiului Rus ♦ România şi-a cucerit independenţa încă de la 1877, pe 10 mai, zi de la care s-au împlinit ieri 145 de ani ♦ Cum şi-a cucerit România independenţa şi de ce este importantă în istoria unui stat marcarea acestei zile a independenţei?
Chiar dacă, oficial, Independenţa României a fost proclamată la 10 mai 1877 de către domnitorul Carol I, viitorul rege, independenţa nu s-a câştigat dintr-o declaraţie, ci prin lupte grele, din Războiul de Independenţă. O serie de evenimente au creat contextul favorabil pentru România să rupă relaţia de vasalitate de peste 300 de ani cu Imperiul Otoman, principalul catalizator fiind războiul ruso-turc. Astfel, în aprilie 1877, România intră practic în război de partea Rusiei şi permite forţelor ţarului Alexandru al II-lea să treacă liber prin Ţările Române şi să avanseze în sud spre Dunăre, spre Constantinopol.
„Imperiul ţarist a cerut atunci principatului României facilitarea trecerii trupelor prin teritoriul naţional. Ruşii se angajau să nu aibă pretenţii la teritoriul naţional al principatului şi să plătească materia primă în caz că aveau nevoie de aprovizionare“, explică Alexandru Sabău, profesor de istorie generală.
Uniţi într-un scop comun, la vremea aceea, ruşii şi românii au luptat cot la cot contra otomanilor şi România şi-a câştigat independenţa, recunoscută un an mai târziu, după capitularea Imperiului Otoman. Rusia nu va respecta mai târziu integritatea teritoriului României şi va anexa sudul Basarabiei. Pentru alte state europene, cum a fost cazul Greciei, războiul de independenţă contra Imperiului Otoman a durat 8 ani (1821-1829).
De ce este importantă în istoria unui stat marcarea acestei zile a independenţei?
„Scopul aniversării este de a nu uita istoria şi de a nu o repeta. Are legătură cu identitatea naţională. Aceste momente nu trebuie uitate, pentru că oamenii au murit pentru ideea de independenţă. Aniversarea unui astfel de eveniment aduce poporul aproape, uneşte oamenii pentru o cauză comună“, mai spune Alexandru Sabău.
Încă de la primele formaţiuni statale româneşti, independenţa a fost o miză uriaşă pentru români şi diferite alianţe de-a lungul vremii au reuşit să asigure, într-o mai mică sau mai mare măsură, această independenţă. La puţin peste 50 de ani de statalitate (final de secol XIV), Ţara Românească, un stat micuţ la nord de Dunăre, s-a trezit într-un cleşte: otomanii, la sud de Dunăre, şi Regatul Ungariei, după arcul carpatic. Pentru prima dată, otomanii, o forţă redutabilă la acea vreme, avansaseră până la linia Dunării cu planuri de a avansa spre Europa Centrală. Mircea cel Bătrân a profitat însă de această situaţie, pentru că, la rândul său, Regatul Ungariei ridica pretenţii de suzeranitate asupra Ţării Româneşti.
Pericolul otoman îl determină pe regele maghiar Sigismund de Luxemburg să acorde ţărilor române o oarecare independenţă la finalul secolului al XIV-lea, pentru a le folosi drept state-tampon faţă de Imperiul Otoman. În adevăratul sens al cuvântului însă, formaţiunile statele româneşti nu au fost niciodată independente integral.
Circa 200 de ani mai târziu, otomanii reuşesc să îngenuncheze Europa Centrală, conflictul culminând cu bătălia de la Mohacs din 1526, soldată cu victoria lui Suleiman Magnificul asupra Regatului Ungariei şi transformarea unei bune părţi din Europa Centrală în paşalâc. În aceeaşi perioadă, relaţia Principatelor Române cu Poarta alternează de la conflicte la relaţii de vasalitate: plata tributului sau domnitori puşi de otomani.
Dacă iniţial otomanii se implicau în politica internă a României prin numirea de conducători din rândurile boierilor români, odată cu domniile fanariote se schimbă situaţia şi tronul ţărilor româneşti este, practic, închiriat de la sultan pentru o sumă de bani.
Ce însemna însă această vasalitate faţă de Imperiul Otoman?
„Noi eram consideraţi de către ei teritoriu al Imperiului Otoman - pe orice hartă din Imperiul Otoman din perioada respectivă, România făcea parte din imperiu. Conform ideologiei otomane, concepţiei otomane, noi ne aflam sub conducerea lor directă“, mai spune Alexandru Sabău.
Unul dintre paşii importanţi către independenţa României a fost făcut în 1821, prin revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu, al cărei scop principal a fost necesitatea ca otomanii să nu se mai amestece în treburile interne ale ţării. Chiar dacă nu se încheie cu independenţa României, revoluţia din 1821 aduce sfârşitul epocii fanariote şi reinstaurarea domniilor pământeşti: conducătorii principatelor vor fi aleşi din rândurile românilor.
1877 prinde România din nou la intersecţia intereselor a două mari puteri: Imperiul Ţarist şi Imperiul Otoman. Principatul României plătea tribut Imperiului Otoman, care îşi consolidase poziţia în Europa de Est după Războiul Crimeei, unde Imperiul Ţarist fusese înfrânt. Ruşii, sub motivaţia de a apăra etnicii ruşi de abuzurile Imperiului Otoman, pornesc o campanie care ar fi trebuit să se încheie cu capitularea Constantinopolului.
Deja ideea de independenţă intrase în mentalul colectiv al românilor, iar războiul pornit de ruşi împotriva otomanilor a însemnat prilejul ideal ca România să facă o mutare importantă în acest sens. Astfel, un acord semnat de Principatul României cu Imperiul Ţarist în 1877 permite trecerea trupelor ruseşti prin teritoriul Ţării Româneşti şi al Moldovei, pentru a avansa spre Dunăre.
„În timpul luptelor ruşii trec graniţa şi defensiva otomană este destul de puternică şi nu mai reuşesc să meargă spre Constantinopol, care era scopul final. Şi atunci cer ajutorul trupelor româneşti. Eram cei mai apropiaţi şi puteam să le oferim forţă armata“, mai povesteşte istoricul Alexandru Sabău.
Românii şi ruşii reuşesc să învingă Imperiul Otoman şi, în 1878, la San Stefano, o suburbie a Constantinopolului, Imperiul Otoman recunoaşte independenţa României, care va deveni regat, şi plata unor indemnizaţii de război. Românii nu participă la semnarea acordului, ruşii motivând că nu a fost recunoscută încă independenţa ţării la nivel internaţional.
