Inflaţia a ajuns în martie la cele mai înalte rate de creştere. Iar faptul că, atât în Uniunea Europeană, cât şi în America, ratele lunare au urcat cu câte două ori trei procente într-o singură lună este un indiciu singur că preţurile sunt în urcare. Şi că inflaţia va mai dura.
Şocant însă, nu doar pentru societatea civilă globală, dar şi pentru mulţi economişti, este noua teză pusă în circulaţie - şi care are solide argumente nu doar teoretice, dar şi practice - că politica monetară a băncilor centrale nu are leac pentru actualul ciclu inflaţionist. Mai mult, aşa cum numeroase mari publicaţii internaţionale au dezbătut zilele trecute, „dacă băncile centrale s-ar încumeta să lovească direct cauza cauzelor acestei inflaţii galopante, criza energetică, nu doar că ar fi fără efect, dar ar şi împiedica redresarea într-un moment în care gospodăriile populaţiei din toată lumea contabilizează mari pierderi de venituri”.
O privire înapoi, în istorie, ne va ajuta să înţelegem mai bine această teză, care nu este deloc nouă. Şcoala de la Banca Naţională a României a dezvoltat-o încă din 2007, analizând componentele inflaţiei, pe cea tranzitorie, ce reflectă mişcarea preţurilor volatile, între care cele ale produselor energetice, şi componenta permanentă - inflaţia de bază.
Voi sublinia că după al Doilea Război Mondial, mult timp, băncile centrale aveau independenţă relativă, chiar dacă le era recunoscut rolul de centru nervos al lumii moderne. Guvernele, deseori, se mai amestecau în deciziile lor. Istoria s-a întors cu 180 de grade după ce, în anii 1970, inflaţia a crescut cu două cifre. Şi, mai cu seamă, după ce la apogeu a eşuat în stagflaţie. Atunci Paul Volcker, care în 1979 a preluat cârma băncii centrale a SUA, a intrat în legendă cu decizia lui de a urca dobânzile tot cu două cifre. Oprind galopul inflaţiei. Cum o astfel de forţă, care şi-a marcat eficienţa într-un moment în care s-a accentuat frica de inflaţie, era firesc să fie valorificată, băncile centrale din lume au început să primească mandate stricte de stabilitate a preţurilor. Cu excepţia Fed-ului, care a primit un mandat complex, fiind responsabilizată cu grija pentru stabilitatea preţurilor, creşterea economică şi ocuparea locurilor de muncă. Şi pentru că, în noua conjunctură, aceste mandate să capete puteri depline, băncilor centrale li s-a acordat deplină independenţă.
Prin legi, băncilor centrale li s-a atribuit un singur obiectiv fundamental: stabilitatea preţurilor. Legile însă - şi nu doar în spiritul lor, ci chiar în litera lor, fără a recurge la definiţii exprese - au alăturat stabilităţii preţurilor un obiectiv de asemenea de însemnătate cardinală, cel al stabilităţii financiare. Ceea ce, pentru politica monetară a băncilor centrale, făcea nu doar inevitabilă, ci obligatorie, o privire mult mai largă asupra câmpului de luptă.
Banca Naţională a României, adusă prin legea din 2004 în rând cu toate celelalte bănci centrale din Uniunea Europeană, se războieşte din toamna lui 1990 cu inflaţia. Cu inflaţia de bază, care s-a înclinat întotdeauna în faţa politicii monetare. Pentru că inflaţia temporară a fost si a rămas „încăpăţânată” În acelaşi timp, treptat - primind şi un rol legat de stabilitatea financiară - a lărgit zona sa de acţiune cuprinzând cursul de schimb, solvabilitatea şi lichiditatea din sistemul bancar, asigurând totodată dozajul necesar în politica monetară prin dobânzi care să stăvilească inflaţia fără să sugrume creşterea economică. De fapt, tot ce ar face banca noastră centrală, pe o piaţă ori alta, în orice direcţie acţionează, ţinta tot stabilitatea financiară este.
Dar lumea, astăzi, e în evidentă schimbare. Şi devine tot mai evident adevărul că nu mai există drumuri pe care să ne întoarcem la ceea ce am definit, multă vreme, normalitate. Unele au fost distruse de criza globală din 2007 - 2011, la distrugerea celorlalte lucrează actuala criză globală. Vorbim deja, privind în trecut, despre vechea normalitate. Deşi noua normalitate, deocamdată, nu este mai mult decât o proiecţie prin care întrezărim viitorul. Este însă cert că prezentul a devenit doar o realitate trecătoare, conturată dintr-un şir de tranziţii: digitală, energetică, geopolitică şi multe altele. Toate adunate într-una singură: tranziţia către noua normalitate.
Nici măcar crizele globale nu mai sunt ca altădată! Istoria, despre marile crize, ne aminteşte că în vechea normalitate erau, de regulă, două-trei într-un secol. Acum însă, când mai avem de parcurs trei ani şi opt luni din primul sfert al secolului XXI, lumea a trecut deja printr-o primă criză, cea dintre 2007 - 2011, urmată de altă, în care am intrat în primăvara lui 2020, despre care nu ştim când se va încheia. Şi iată că, deja, se fac predicţii despre o a treia criză, care ar veni să ne amintească de stagflaţia din anii 1970. Şefa FMI o numeşte „criza de deasupra altei crize”, în timp ce profesorul american Roubini revine cu o varianta mai veche, despre „mama tuturor crizelor”. Faptul cel mai important însă, legat de aceste predicţii, este natura lor dominantă de esenţă optimistă. În sensul concepţiei lui Arnold Toynbee, expusă în studiul său academic asupra istoriei civilizaţiilor, potrivit căruia doar acele popoare au reuşit, care au ştiut să învingă provocările. Pentru că istoria, mereu, aruncă în joc monede cu două feţe. Pe o faţă, de exemplu, apare criza energetică, agravată de războiul din Ucraina, iar pe cealaltă se conturează tranziţia energetică, mtranziţiei ecologice. Fără să arunce din arsenalul tradiţional armele cu care se confruntă cu inflaţia de bază şi cu instabilitatea financiară.
