Oricare ar fi rezultatul alegerilor de ieri, ceea ce rămâne după duminică 5 iunie 2016 este că în sistemul de acces la putere a putut fi creată o breşă. Un candidat de nicăieri, creat prin forţe proprii, a ajuns să convingă o treime din electoratul bucureştean.
Şi ce tip de persoană - un cercetător care în faţa camerelor de luat vederi are destule ezitări, este omeneşte sincer până la autoderiziune („mi-e cam somn, cred că mă duc să dorm“, spunea într-o redacţie la începutul campaniei) şi în genere fără exploziile verbale pe care le apreciază locuitorii acestui mare oraş din sud plin de energie şi umor.
Un om tenace într-o ţară obişnuită cu planuri de pripas şi într-o continuă improvizaţie, unde câştigă în politică de obicei candidaţii cu „vorbele la ei“, dar fără programe în spate.
Aceasta înseamnă că pas cu pas schemele de acces la administrarea resurselor publice vor fi scoase de sub monopolul marilor familii. S-a vorbit prea puţin în ultimii 26 de ani în România despre monopulul familiilor şi al încrengăturilor familiale în puterea administrativă românească.
Să nu spună nimeni că este întâmplător că liderii în pulover ai Revoluţiei erau chiar copiii celor care au instaurat comunismul în România în anii ’50 sau că este întâmplător că ideologul-şef de astăzi anticomunist este fiul autorului manualului de socialism ştiinţific din anii ’50.
Aliniaţi la stânga sau la dreapta, fiii, ginerii şi nepoţii foştilor miniştri de dinainte de ’89 au preluat puterea politică sau economică şi reprezintă toxinele care ţin în loc dezvoltarea României prin alocare eficientă a resurselor după competenţă şi eficienţă.
În Piaţa Obor din Bucureşti se întâlnesc astăzi spre exemplu faţă în faţă, peste drum, companiile imobiliare a doi gineri de colegi de guvern de dinainte de ’89 care au acaparat spaţiile comerciale/industriale pe nimic în anii ‘90, iar astăzi odraslele lor sunt, nu-i aşa, tinerii de viitor în business.
Ca în orice regim dinastic unde competenţa este ţinută la margine timp îndelungat, sistemul cedează în cele din urmă pur şi simplu pentru că nu mai găseşte lideri valabili în „ceată“ şi este nevoit să accepte apariţia altor personaje.
Poate că la un moment dat le va „îngurgita“ şi pe acestea, dar tot se creează o breşă benefică pentru eficienţa administrării resurselor publice.
Devine din ce în ce mai relevant un proces de selecţie unde nu orientarea politică este relevantă, ci apartenenţa (sau de fapt lipsa ei) la una din familiile conducătoare ale României din ultimii 70-80 de ani.
Între 1990 şi 1996, când România a fost sufocată de lipsa investiţiilor străine şi partidul la putere controla totul, familiile controlau economia. Tinerii competenţi nu aveau drumuri deschise în faţă, totul era blocat. Când Ungaria şi Polonia erau la un stoc de investiţii străine de 4-5 miliarde de euro deja în 1997, România era la 400 milioane de euro. După 1997, când au început privatizările şi investiţiile străine, deci deschiderea economiei spre exterior, şansele tinerilor competenţi de a-şi găsi un drum în business au crescut, iar eficienţa a adus creşterile de productivitate şi de PIB din perioada 2000-2008.
„Familiile“ şi-au întins tentaculele spre administraţia publică, centrală sau locală – achiziţiile publice înseamnă 25 mld. euro pe an. Mizele sunt uriaşe.
După 20 de ani de la începerea cu adevărat a tranziţiei spre economia de piaţă, în 1996, este timpul destructurării familiilor care controlează administraţia de către cei mai competenţi tineri. Fără implicare, productivitate şi eficienţa transplantate din privat la stat, încrederea nu se poate reconstrui în România.
