Poate că războiul i-a obosit şi pe sârbi, şi pe bosniaci, şi pe kosovari. Poate că amintirile masacrelor, ţinute cu grijă atât de vii, nu vor reaprinde ura, ci le vor arăta doar că nu aceasta este calea. Poate că politicienii n-au decât să latre. La război nu pot porni singuri.
Vor intra Serbia şi Kosovo în război din cauza unor plăcuţe de înmatriculare? se întreabă Andreas Kluth, un comentator de la Bloomberg şi fost redactor şef la Handelsblatt, unul dintre cele mai mari ziare germane. Şi întrebarea, şi omul au o semnificaţie aparte. Occidentul n-a reuşit niciodată să înţeleagă pe deplin Europa de Est, d-apoi Balcanii, o zonă diversă cât un continent întreg. Iar întrebarea este justificată deoarece odată cu prelungirea războiului pornit de Rusia contra Ucrainei, în regiunile de conflict din fosta Iugoslavie cresc tensiunile şi se instalează incertitudinea. Unii analişti spun că aceste lucruri nu sunt o coincidenţă.
Kluth atrage atenţia că Serbia, Kosovo şi Uniunea Europeană trebuie să împiedice ca aceste tensiuni să devină un alt aspect al războiului lui Vladimir Putin contra Occidentului. Dar cu Balcanii de Vest nimic nu este simplu. Bosnia şi Herţegovina este un exemplu.
Dresda, din Germania, şi Wroclaw, din Polonia, sunt oraşe distruse aproape complet în al Doilea Război Mondial. Dar au renăscut din propria cenuşă, au fost reconstruite, prosperă şi au devenit simboluri ale păcii şi continuităţii. Doar monumentele mai amintesc de dezastru. Însă în Sarajevo, Mostar, Pristina, ca de altfel în multe alte oraşe şi sate din Bosnia şi Kosovo, amintirile războaielor din anii 1990 sunt la tot pasul.
Cladirile încă mai au urme de gloanţe. Minarete pe jumătate dărâmate spun poveşti de pe vremea Imperiului Otoman, dar şi a bombardamentelor armatelor moderne. Sate pe jumătate în ruină se încăpăţânează să supravieţuiască. Câmpuri bătute în lung şi în lat de vaci şi de cai au încă plăcuţe de avertizare: „Atenţie, mine!” Sarajevo a fost asediat timp de patru ani, dar acum este un oraş cât se poate de viu, cu oameni cu un chef de viaţă care rivalizează în această parte a Europei poate doar cu cel al belgrădenilor. „Aleea lunetiştilor” este loc de promenadă acum. În vremea asediului, acolo se murea. Cine voia o bucată de pâine sau mâncare din cealaltă parte a oraşului, trebuia să rişte, iar lunetiştii sârbi nu iertau. Asediul a fost unul al terorii, nu al distrugerii totale.
