Eveniment

Dacă vrem ca cele 80 de miliarde de euro de la UE să schimbe România, banii trebuie să fie ceruţi cu obiectivele de infrastructură, cu panourile solare, cu spitalele, campusurile şcolare şi şoselele gata. Altfel, vor rămâne o Fata Morgana ca şi până acum

Comentariu Sorin Pâslaru, redactor-şef ZF

Dacă vrem ca cele 80 de miliarde de euro de la UE să schimbe România, banii trebuie să fie ceruţi cu obiectivele de infrastructură, cu panourile solare, cu spitalele, campusurile şcolare şi şoselele gata. Altfel, vor rămâne o Fata Morgana ca şi până acum

„Dacă mecanismul după care funcţio­nează acum fondurile europene – de definire a unor câmpuri strategice pentru UE şi de adaptare forţată a programelor şi proiectelor locale la acestea - ar fi funcţionat corespun­zător, România de astăzi ar fi fost alta.“

Autor: Sorin Pâslaru

22.07.2020, 00:08 10257

Discuţiile privind zecile de miliarde care ar trebui să vină de la Uniunea Euro­peană în perioada 2020-2027 sunt irelevante dacă nu se schimbă cu­rajos modul de absorbţie a banilor, cel puţin pentru România.

Dacă mecanismul după care funcţio­nează acum fondurile europene – de definire a unor câmpuri strategice pentru UE şi de adaptare forţată a programelor şi proiectelor locale la acestea -  ar fi funcţionat corespun­zător, România de astăzi ar fi fost alta.

Dar miliarde de euro au venit în direcţii unde pur şi simplu s-au risipit: mii de programe POSDRU sau acum POCA de recalificare profesională care de fapt nu şi-au atins scopul, traininguri de antreprenoriat închipuite sau studii de dezvoltare care au rămas în sertarele consiliilor judeţene sau ale primăriilor. 

Cel mai simplu şi mai eficace ar fi, măcar pentru o parte din banii europeni, să se aplice un mecanism al decontării fără aplicaţie prealabilă. Adică beneficiarii – compania de drumuri, de căi ferate, firme private, primarii sau consilii judeţene – să cheltuie bani pe şosele, căi ferate, pe vagoane şi locomotive, pe echipamente şi utilaje de vârf, pe software, pe spitale sau campusuri şcolare şi apoi să meargă la UE cu factura: iată, am dat 100 milioane de euro, iată trenul, iată echipamentul, iată şcoala, iată şoseaua. Decontaţi suta de milioane de euro pe care am cheltuit-o pe speze proprii, cu capital împrumutat sau de la buget, ca să-mi achit datoriile şi s-o iau de la capăt.

Corespunde cu obiectivul nostru comun, al Uniunii Europene – economie verde, competitivă, lanţuri integrate de valoare, educaţie de calitate şi spitale performante? Corespunde. Atunci decontaţi sumele cheltuite, mai ales că puteţi să şi vedeţi exact pe ce s-au dus banii.

Cheltuie de exemplu Primăria Bucureşti 500 mil. euro pentru modernizarea Radet sau 200 mil. euro pentru 200 de tramvaie noi – bani pe care de fapt chiar îi şi are dintr-o emisiune de obligaţiuni pe care tot o rosto­goleşte dar fără o ţintă clară de investiţii?

Dragă UE, iată staţiile de termoficare şi conductele noi, iată tramvaiele silenţioase şi cu căi de rulare precum pistele de Formula 1, ca în Viena sau Zürich (dar şi în Oradea), decontează 700 milioane de euro.

Da, va spune UE, să văd şcoala, să văd spitalul, să văd reţeaua de conducte de apă şi canalizare, să văd şoseaua şi vă dau miliardul.

La fel pentru companii. Dragă UE, va spune firma X, am făcut un abator de carne de porc, am instalat 200 de panouri fotovoltaice sau am investit din bani proprii – capital plus datorii – 2 milioane de euro

într-un software CRM/ERP (de manage­ment al clienţilor/de administrare a resurselor). Iată facturile, iată abatorul, iată livada de meri, iată crama, iată softul şi ce am obţinut cu el. UE spune: da, e o treabă bună, îţi dau banii. Compania îşi achită creditul sau are din nou disponibilităţi pentru a investi.

Şi, bineînţeles, obiectivele de investiţii acceptate să fie anunţate de la început, cu focus pe ceea ce astăzi e dificil de finanţat fără un orizont în care să ştii că UE va deconta: mari obiective de infrastructură, rezolvarea întârzierilor de conectare la reţelele de apă, canalizare şi gaz, campusuri şcolare, spitale regionale.

Din cele 80 miliarde de euro pe care tocmai le-a anunţat preşedintele Klaus Iohannis că vor ajunge în România în următorii şapte ani, măcar 10 miliarde de euro să fie date prin acest mecanism, al decontării după cheltuiala directă fără aplicaţie prealabilă. Sau măcar un miliard de euro, de încercare, pentru început. Se va face o breşă care va arăta că de fapt problema neaccesării fondurilor europene de către România este o problemă de mecanism. România dinamică va trece astfel peste miile de pagini şi birocraţia fondurilor. Are un proiect în sine sute de pagini de documentare, de ce să le dublezi probând că acea investiţie se va face şi va aduce beneficii companiei sau comunităţii? De ce să nu aplici pentru bani când deja investiţia este realizată şi procesul de decont să fie, în mod natural, mult mai simplu?

Astăzi, mii de posibili beneficiari – primării, consilii judeţene, companii private, împreună cu firmele lor de consultanţă – aşteaptă ghiduri de proiecte. Apar ghidurile, urmează normele. Apoi aplicaţiile de proiecte. Se aşteaptă apoi lista cu câştigătorii. Apoi tot beneficiarii, odată declaraţi câştigători, trebuie să aibă propria finanţare – de la bănci, de la guvern, din bani proprii, să dea drumul la proiect. Şi abia apoi vin şi decontările de la UE.

Deci tot un mecanism al decontării ulterioare, dar cu o primă parte de aplicare şi conformare la cerinţele UE care se dovedeşte de multe ori o trecere prin furci caudine. Nu ai hârtia X, nu ai avizul Y, nu ştiu ce minister nu şi-a pus ştampila. Se umplu sute de pagini care se transformă curând în maculatură dacă de exemplu în cazul proiectelor de infrastructură nu mai corespunde studiul de fezabilitate sau dacă, în cazul unei companii, din cauza întârzierilor, echipamentul sau softul nu mai corespunde avansului pieţei.

Se pune întrebarea: dar are bani România – firmele private, autorităţi locale sau centrale – să cheltuie întâi şi apoi să aştepte decontarea? Bani sunt. Bugetele locale sunt în fiecare an pe excedent. Ministerul de Finanţe accesează, iată, în acest an, fără probleme pieţele financiare internaţionale, chiar dacă la dobânzi prohibitive, de 3-4% la euro sau dolar pe 10-30 de ani, faţă de 0,5-1% Ungaria, Grecia sau Polonia. Mediul privat este mult mai bine capitalizat decât în 2008-2009.

Filialele multinaţionalelor au acces la bani cu zero la sută dobândă de la companiile-mamă, iar băncile străine, care deţin 80% din sector, la fel, de la BCE. Firmele cu capital privat românesc vin după 10 ani de creştere neîntreruptă, cu profituri pe măsură.

Iar o treabă şi mai simplă prin care banii de la UE să intre mai repede ar fi să se deconteze măcar dobânzile pentru investi­ţiile statului sau ale firmelor care se încadrează în obiectivele UE.

Statul român va plăti în 2020 dobânzi de 3,5 miliarde de euro, la un stoc al datoriei publice de aproape 90 miliarde euro. 3,5 mi­liarde de euro dobânzi anuale – mari pentru că suntem taxaţi ca cea mai nesigură ţară din UE - înmulţite cu 7 ani perioadă bugetară UE 2020-2027, înseamnă 24,5 miliarde de euro. Hai să spunem că doar 10 miliarde de euro din acestea sunt dobânzi pentru proiecte de investiţii. Dacă le decontează UE, nu e mai simplu?

Iar companiile şi persoanele fizice din România plătesc anual la bănci 4 miliarde de euro  - atât a fost nivelul veniturilor din dobânzi încasate de bănci în 2019, conform BNR. Dacă dobânzile ar fi la fel de mici ca în Austria, companiile şi populaţia ar plăti doar un miliard de euro. Să spunem că jumătate sunt aferente unor proiecte de investiţii, deci 2 miliarde de euro. Ori şapte ani, 14 miliarde de euro.

Plus 10 miliarde de euro de la stat, 24 mi­liarde de euro de decontat de la UE. Măcar dobânzile. Simplu. Să intre banii, ca să se aloce alţii pentru investiţii. Aşa trebuie ceruţi banii de la UE: cu obiectivele de infra­structură, cu panourile solare, cu spitalele, campusurile şcolare şi şoselele gata.

AFACERI DE LA ZERO