Nu m-am gândit niciodată la mine aşa cum spune titlul, dar, dacă o prindeţi pe bunica mea la nişte poveşti, vi se va plânge cu siguranţă de nepoata care mănâncă numai muncă pe pâine.
O să vă spună şi cum, pe vremea ei,casa era casă şi masa masă şi familia familie.
Pe când, acum, o să se tânguiască ea, lumea ştie numai birou, mâncare comandată pe fugă şi vărsată pe tastaturi, şi n-are pic de timp pentru cei dragi.
Şi când o să o auziţi vorbind despre cum n-a ratat primul cuvânt al copiilor ei sau cum a avut mereu timp să-i gătească zi de zi soţului felurile lui favorite de mâncare, o să vă întrebaţi dacă nu cumva, fără să ne dăm seama, nu am căzut şi noi în această capcană întinsă de profesie.
Mereu am asociat cuvintele "femeie de carieră" cu angajatele corporaţiilor, femeile din alt film, cum le spuneam, văzându-le din lumea mea, a jurnalismului. Îmi imaginam femeia carierei blocată în rapoarte şi înţepenită 18 ore pe un scaun şi nedumerită care îi este exact prenumele, după o zi de muncă. De fapt, când am început să pun pe hârtie ce am pierdut în cei 12 ani de lucru, mi-am dat seama că nu am fost cu nimic mai protejată faţă de ea...
