Opinii

Acesta este timpul tău

Opinie Iulian Anghel, editor ZF

Acesta este timpul tău

Autor: Iulian Anghel

25.05.2020, 13:09 977

Nu mi-am iubit vremea de dinaintea crizei. Dar mă trezesc, deseori, că o vreau înapoi. Nu am iubit drumul pe care-l fac de acasă până la job şi de la job până acasă. Nu-l iubesc nici azi. Când mergeam spre redacţie, singura dorinţă îmi era să scriu de acasă. Acum, cu muzica în surdină a Emmei Shapplin, cu cele câteva carţi care-mi însoţesc viaţa, cu cele 2-3 ore pe care le câştig zilnic pentru mine din economia pe care o fac cu drumul, mă simt complet descoperit. Sunt zile în care aş vrea să refac acel drum. Nu ştiu de e vreun regret, nu are voce sau chip acest regret, ştiu doar că cineva mi-a luat ceva ce era al meu, fără să mă întrebe.

Oamenii au acest obicei, să idealizeze trecutul. În toate culturile, începând cu miturile fondatoare, există o „vârstă de aur” după care oamenii tânjesc. Ştim de ea din cele mai vechi scrieri. Adam şi Eva trăiau în Eden, o grădină aflată, cred cei mai mulţi dintre exegeţii Bibliei, undeva între fluviile Tigru şi Eufrat. Până într-o zi în care Dumnezeu, care se plimba prin grădină, în răcoarea zilei, îl strigă pe Adam: „Adame, unde eşti?” Iar Adam răspunde de după un copac: „Ţi-am auzit glasul în grădină şi m-am ascuns...” Edenul pierdut, în schimbul revelaţiei cunoaşterii şi a morţii.
Platon (în „Cratylos”) vorbeşte despre o „epocă de aur”, una de argint, o epocă a eroilor şi apoi cea de azi, a oamenilor, desigur aceasta din urmă fiind cea mai de plâns.
Găsim apoi mitul „epocii de aur” la Ovidiu („Metamorfoze”) şi, peste secole, la Rousseau („Discurs asupra originii inegalităţii dintre oameni”), dar şi în „Paradisul pierdut” al lui John Milton.

Desigur, vârste de aur pot fi proiectate şi în viitor – „Utopia” lui Thomas Morus, de pildă şi, de ce nu, „Despre cetatea lui Dumnezeu” a lui Augustin de Hippona. Religiile, în majoritatea lor, sunt „utopii” (cuvânt compus în greaca veche „u” şi „topos” – „nu” şi „loc”; „nu există un astfel de loc”).

Însă, cum observăm, nostalgiile de acest fel sunt îndepărtate. Platon nu poate preciza vremea vârstei de aur şi nici creştinii sau evreii, care cred în mitul Edenului, vremea lui Adam. Sf Augustin este ceva mai aplicat pentru că a scris „De civitate Dei“ într-un context istoric cumplit, dar scrisul lui atât de frumos tot o utopie rămâne, chiar dacă este polemic şi cu trimiteri clare la prezentul lui.

Aşa că nostalgia trecutului sau promisiunea viitorului sunt lucruri comune în istorie.

Ceea ce este nou acum, sau pare nou, este “nostalgia prezentului”.

O descrie admirabilă  a acestei absenţe o face scriitorul bulgar Gheorghi Gospodinov, într-un eseu publicat de Deutsche Welle: „Suntem obişnuiţi să avem sentimente de nostalgie faţă de ceva ce exista în trecutul îndepărtat, cum ar fi întâmplări şi locuri din copilărie, vremuri de mult apuse. (...) În mod paradoxal, lumea căreia îi resimţim lipsa este chiar aici, la faţa locului. Uitându-mă pe geam la strada pustie şi la micuţa cafenea de la colţ, simt o nostalgie acută, şi aş putea adăuga şi durerea, în măsura în care durerea, din punct de vedere etimologic, e o parte a nostalgiei. (...) Aici e ceva diferit şi nou. Lumea nu a dispărut, e chiar în faţa noastră. Şi totuşi, trăim sentimentul unei absenţe dureroase, al unei lipse dureroase a lumii.”

Ce provoacă această absenţă? Această derută? Pentru că devine din ce în ce mai limpede că nu lipsa banilor, ci deruta este cea care ne pune la pământ. Plânsul unui copil lipsit de jucăria lui este un plâns adevărat, nu e nimic fals într-o astfel de durere. Uluiala noastră şi teama noastră sunt adevărate –nu este nimic prefăcut în această frică.

Vasile Puşcaş, profesor la UBB Cluj, are o explicaţie pentru starea care ne-a cuprins: “Am trăit, în ultimele decenii, aceeaşi euforie ca în vremea <Belle Epoque> (sfârşitul războiului franco - prusac din 1871 şi începutul primului război mondial – nota mea). O jumătate de veac de optimism fără margini, de încrederea fără margini în progres”.

Există în arhive o fotografie celebră, cu soldaţii germani şi englezi jucând footbal în ziua Crăciunului din 1914. Explicaţia este simplă. Deşi războiul începuse şi făcuse deja zeci de mii de victime în doar câteva luni, nicio parte nu a crezut că va fi un conflict în care să moară 18 milioane de soldaţi. Comparaţia mea este forţată cumva, uluiala este aceeaşi.

Oare atât de mărginite sunt destinele, de pot fi năruite într-o clipă?

Această nouă “belle epoque” pe care o trăim a alungat moartea din sânul comunităţilor. Am “externalizat” (lumea prosperă şi noi, aici, din ce în ce mai mult) nu doar muncile prost plătite, ci şi adevărurile simple şi cel mai simplu dintre aceste adevăruri este că moartea însoţeşte viaţa, aşa cum materia întunecată trăieşte laolaltă cu materia vizibilă.

“Memento mori” numai este înţelepciunea ce ni se predă în şcoli, iar lipsa conştiinţei finitudinii noastre nu ne mai şlefuieşte cărarea.

Criza de azi nu este o criză a banilor, ci o criză a conştiinţelor.

“Lest we forget how fragile we are”, cântă Sting, iar noi am cântat alături de el, gândind că nu de noi este vorba, ci de o epocă ce nu-i a noastră.

Acum, „spaima de marele” (L. Blaga) ne cutreieră noapte de noapte grădina.

AFACERI DE LA ZERO