Explozia de bucurie din decembrie ’89 a fost îndreptăţită. Dar speranţa exagerată care a însoţit-o, ce s-a transformat repede într-un soi de romantism economic, n-a fost un sfetnic prea înţelept.
Dorinţele mari nu se potriveau cu şansele mici. După ce s-au terminat dolarii din rezerva de valute, în jur de 1,5 miliarde, economia românească n-a mai reuşit să aprovizioneze piaţa nici măcar la nivelul unor cerinţe minime. Nu reuşise s-o mai facă din 1981.
Noi, în România, ne obişnuisem să venerăm salba de întreprinderi cu care fusese împodobită ţara, cu deosebire în anii ’70. Dar „bijuteriile coroanei“ cedau din valoare. Industria noastră, lipsită de fonduri pentru retehnologizări, pierduse cadenţa cu lumea în anii ’80. În multe întreprinderi, fabricaţia costa mai mult decât se obţinea din vânzarea produselor.
Venise timpul să ne întrebăm cine plăteşte diferenţa. Treptat, începând din 1990, ne-am convins că aveam nevoie de mai mult PIB. De unde să fi ieşit însă mai mult PIB dacă întreprinderile cheltuiau mult, consumau mult, iar cifrele de afaceri erau mici? Din astfel de combinaţii nu putea rezulta altceva decât o valoare adăugată nesemnificativă.
Totuşi, economia a înaintat. Încet, dar a înaintat. Mai întâi au fost întăriţi doi stâlpi de rezistenţă: investiţiile şi exporturile. Pe aceşti doi stâlpi a fost clădită creşterea economică în 2000 şi în anii imediat următori. Apoi a luat avânt consumul. Şi creditul.
Astăzi, după 25 de ani, am început să credem în virtuţile pieţei libere. E un câştig. Mai avem însă ceva drum, într-o lume care nu stă în loc, care se mişcă repede, până când vom începe să tragem foloase din ce am învăţat.
Tabloul global al lumii noastre se schimbă uluitor de repede. Un detaliu ce i se potrivea tabloului de ieri nu i se mai potriveşte celui de astăzi. Ieri, pe pieţele internaţionale, cele mai multe economii naţionale îşi mai contabilizau încă „avantajele comparative“: industrii apropiate de materii prime, resurse energetice abundente, forţă de muncă ieftină. Dar asta era ieri. Vedem astăzi cum aceste criterii trec în planul doi. Trenul nostru, în Uniunea Europeană, în care am urcat la 1 ianuarie 2007, are nevoie de un alt combustibil: avantajul competitiv, pe care ţi-l dă ceea ce numim în prezent surplusul informaţional.
Privindu-ne însă în oglinda unui continent obsedat de ieşirea din criză prin creştere şi prosperitate – proces întrerupt pentru un timp de turbulenţele ce ne-au lovit începând din 2009 -, înţelegem că important pentru noi este să grăbim paşii. Suntem însă prea puţin obişnuiţi cu economia performantă şi nici nu avem încă viteză de reacţie. Cursa noastră după avantaje competitive se menţine încă într-o evoluţie relativ lentă.
Uniunea Europeană, chiar dacă nu fără rezerve, vede în România nu numai un factor de stabilitate geopolitică, ci şi un furnizor de prosperitate. Nu azi-mâine, desigur, dar în viitorul apropiat. Până atunci, e cazul ca societatea românească să înveţe să-şi folosească eficient banii, atâţia câţi are. Şi, mai ales, să înveţe cum să atragă alocaţiile de la Uniunea Europeană şi să le gospodărească bine. Nu doar pentru a ajunge mai repede la bunăstarea visată, ci şi pentru a grăbi dezvoltarea.
Dar a înţeles societatea noastră ce înseamnă bunăstarea într-o societate modernă? Aici confuziile abundă. Mulţi reduc bunăstarea la ce au în cămară. Prea puţini însă au înţeles că bunăstarea nu poate fi – şi nu va fi niciodată – una pentru toţi. Oricum va evolua economia românească în Uniunea Europeană, oricum va înainta societatea noastră, unii vor avea mult şi alţii puţin. Important este însă, acum şi în viitor, ca partea celor care au puţin să fie rezonabilă: o bunăstare decentă. Iată ţinta care trebuie lovită.
Dar bunăstare fără dezvoltare nu vom avea. Şi nu vom avea cât timp munca nu e încă bine organizată. Sau cât timp productivitatea va fi modestă. Şi, mai ales, cât timp produsele româneşti nu vor ajunge la nivelul cerinţelor lumii de astăzi.
