Teza circulată public la noi, potrivit căreia inflaţia presantă cu debut în 2021 şi cu motoarele încă turate ar avea drept cauză un exces de masă monetară, nu s-a născut din neant. Ea îşi are originea, ca şi actualul ciclu global de dezordine dramatică a preţurilor de consum, în ţările bogate. Acolo s-au făcut auzite cele dintâi voci ce susţineau că „o inevitabilă stagflaţie” - o triplă lovitură deci pentru economiile Statelor Unite şi din zona euro dată de revărsarea deodată a inflaţiei, recesiunii şi şomajului - va fi rezultatul împingerii prea departe a politicii de relaxare monetară.
Stagflaţie n-a fost. A avut dreptate doamna Lagarde când a afirmat că acest triunghi al riscurilor „nu e paradigma noastră”. A zonei euro! Dar în 2022, atât în vest cât şi în est, vântul inflaţiei galopante a dărâmat multe dintre acoperişurile economiilor din lumea largă. Prilej pentru susţinătorii dogmei că…inflaţia ar fi fenomen monetar, să-şi înteţească atacurile. Aşa că s-a bătut cu sârg toba că dobânzile coborâte până la zero şi banii ieftini - prin care politicile monetare relaxate „au creat iluzii de bine” nu doar în vest ci şi în Japonia sau prin alte locuri - au fost de fapt un test mult prea dur de la care a luat foc inflaţia globală acum trei ani.
Concret, a fost şi mai este încă invocat elanul prezumat a fi fost neinspirat al Fed şi al BCE, care s-au repezit „în tandem”, în mai multe reprize - după ani mulţi de inflaţii modice - să reducă dobânzile de politică monetară până la zero. Măsură ce a fost considerată în cercurile populiste „o mare capcană”. Pentru că, „în efortul de a menţine cât mai mult timp ratele scăzute, cu scopul de a favoriza circulaţia banilor ieftini”, marile bănci centrale din lume au trecut la cumpărări masive de obligaţiuni guvernamentale şi ale companiilor. Şi că aceste operaţiuni, intensificate încă din primele luni ale lui 2020 şi continuate în prima parte a lui 2022, ar fi provocat inflaţia ce mătură şi în prezent planeta.
Teza a fost răsturnată! Şi nu doar de intervenţiile marilor centre de analiză financiară din toată lumea, care au venit cu argumente solide, ci şi de realitatea acestui sâcâitor ciclu inflaţionist. Iar prognozele băncilor centrale, actualizate şi reactualizate continuu, ne avertizează că „războiul cu inflaţia se va prelungi de-a lungul acestui an… şi chiar la anul”. Dovadă că zilele trecute atât Fed cât şi BCE, care au avut primele şedinţe de politică monetară din acest an, nu s-au repezit să coboare ratele dobânzilor. Şi nici pieţele nu şi-au manifestat speranţa că o vor face. Mai mult, ambele bănci centrale şi-au prelungit timpul de reflecţie, declarând că decizia a fost luată sub imperativul realităţii.
O realitate fără nicio legătură cu excesul de monedă. Ci cu riscul energetic - pe fondul constatării dramatice că… nu există petrol si gaze pentru toţi cei 8 miliarde de locuitori ai planetei şi nici lumină electrică fără întreruperi pentru toate casele lumii - risc care a stârnit treptat inflaţia în 2021. Peste care a venit riscul geopolitic. Un risc inflamat mai întâi de războiul din Ucraina, începând din februarie 2022, şi accentuat anul trecut de conflictul din Orientul Mijlociu. Risc ce a dus la dezorganizarea economiei globale prin acţiunea şocurilor din planul ofertei, cu blocajele din lanţurile de aprovizionare şi producţie, cu umflarea costurilor proceselor de producţie şi cu crizele din pieţele forţelor de muncă. Toate aceste riscuri au impus răzgândiri radicale în strategiile de politică monetară ale tuturor băncilor centrale. Până şi Banca Japoniei - cufundată ani în şir în deflaţie - de curând a schimbat macazul. Iar dobânzile înalte şi banii scumpi au devenit mărci universale.
O realitate ce ne este şi nouă, în România, proprie o sută la sută în confruntarea cu preţurile de consum în creştere. Aceleaşi cauze - cu nimic diferite de cele înfăţişate mai sus cu referire la SUA şi la vestul Europei - au determinat galopul inflaţiei din ianuarie 2021 până la vârful cel mai înalt din noiembrie 2022. Şi - în antiteză, tot ca în vest - datorăm transformarea inflaţiei în dezinflaţie, din decembrie 2022 până în decembrie 2023, proces ce a făcut ca rata anuală să coboare de la 15 la sută la 6,61 la sută, aceleiaşi paradigme. Deci: aceleaşi cauze şi aceleaşi efecte… în consens însă cu condiţiile şi împrejurările specifice economiei noastre. Cert este însă că România, la fel ca în SUA şi în vestul Europei, masa monetară şi inflaţia… NU fac casă bună.
Ce probe am? Masa monetară, cu trei componente - M1, masa monetară restrânsă, M2, masa monetară intermediară şi M3, masa monetară în sens larg, aşa cum se oglindeşte în comunicatele periodice ale BNR din ianuarie 2020 şi până în decembrie 2023 - indică în exclusivitate creşteri absolut rezonabile. Creşterile numerarului din afara băncilor şi sumele din conturile companiilor, din care se fac plăţi „în văzul lumii”, prin bănci, sunt semnificativ depăşite de sumele din cele 16 milioane de conturi ale populaţiei care economiseşte. Şi din conturile curente, tot ale populaţiei, care acoperă cele 18 milioane de carduri bancare sau rezervele folosite pentru plata prin bănci a facturilor la lumină, gaze, apă, telefoane şi alte numeroase servicii.
Gândul, aruncat în spaţiul public, că inflaţia şi-ar fi scos colţii stimulată de creşterea masei monetare, este alimentat de idei populiste care circulă în ţările bogate. Dar şi de cărţi depăşite. De multă vreme, în practica vieţii noastre economice, se adună dovezi că inflaţia din România, fie când zăpăcea societatea cu rate de 200 şi de 300 la sută, fie în anii în care am început să o măsuram cu o cifră ori două, nu era nicidecum un fenomen monetar. Semnificativ, în acest sens, este specificul mişcării preţurilor în anii 2014 - 2016. În timp ce masa monetară creştea, determinată de cerinţele stringente ale avansului economic de după ieşirea din criză, inflaţia îşi pierdea de tot suflul. Şi nu numai că a scăzut, dar a intrat într-o clasă inferioară, devenind „inflaţie negativă”, situată sub nivelul zero.
Recapitulez. În timp ce, în anii amintiţi, masa monetară a crescut, mişcarea preţurilor a luat-o în jos. Nu au importanţă cauzele, ci efectul. Populaţia şi-a mai tras sufletul, a dat drumul la curea şi a mai recuperat ceva din deficitul de bunăstare ce se adâncise pe coama crizei.
