Auzim tot mai des în ultima vreme, pe fondul unei retorici naţionaliste, ca multinaţionalele sunt rele, ca nu impozitează în România tot profitul pe care îl obţin local şi că se folosesc de preţurile de transfer ca să evite plata taxelor în România.
Cât este adevăr din ceea ce se spune şi cât este mit?
Pentru cei fără o bază fiscală, preţurile de transfer sunt preţurile la care se transferă bunuri şi / sau servicii în cadrul unui grup de societăţi.
De exemplu, o companie locală cu activitate de producţie auto, deţinută de un grup multinaţional, poate vinde bunurile produse (autoturismele) către societăţile de distribuţie ale grupului, societăţi care le vând mai departe către consumatorii / beneficiarii persoane fizice sau juridice. În acelaşi timp, compania locală poate beneficia de know-how-ul grupului în ceea ce priveşte producţia auto, precum şi de finanţare, pentru care compania locală va plăti o remuneraţie sau o dobândă. Teoria fiscală spune că toate fluxurile / tranzacţiile între aceste societăţi afiliate trebuie să fie la nivelul pieţei libere, pentru ca baza impozabilă din fiecare jurisdicţie fiscală (ţară) implicată să fie corect determinată.
Este cert că fiecare jurisdicţie fiscală (ţară) va tinde să îşi maximizeze baza impozabilă a impozitului pe profit şi astfel, veniturile la bugetul statului. Întrebarea care se pune este cum va face acest lucru?
În Germania, Austria, Franţa, Italia şi alte economii dezvoltate dar şi în ţările din Europa Centrală şi de Est, au început să fie implementate măsurile anti-BEPS (Base erosion and profit shifting) discutate anterior la nivelul OECD, dar şi la nivelul Uniunii Europene.
Una din temele principale ale raportului anti-Beps a fost interacţiunea dintre alocarea contractuală a riscurilor, capacităţii financiare de a suporta riscuri şi exercitarea controlului asupra acestor riscuri (substanţa economică a societăţilor afiliate).
Principiile de bază enunţate şi aplicate de ţările participante la grupul de lucru anti-Beps format la nivelul OECD (inclusiv România) spun, pe scurt, că ţările sau jurisdicţiile fiscale unde se află funcţiile sau activităţile cu valoare adăugată mare (cercetare-dezvoltare, know-how, finanţare, marketing) sunt îndreptăţite să primească un profit mai mare decât ţările / jurisdicţiile fiscale unde se află funcţiile sau activităţile cu valoare adăugată redusă (producţia în sistem lohn, prestarea de servicii suport pe bază de contract, etc).
Aşadar, cum ar trebui România să maximizeze veniturile la bugetul de stat? Prin impozitare agresivă şi abordări robin hood-iene sau prin încurajarea grupurilor multinaţionale să aducă în România ceva mai mult decât producţia tradiţională sau în sistem lohn?
Într-o carte celebră citită recent, autorul – Yuval Noah Harari – dă un exemplu simplu de migraţie a capitalului din ţări precum Spania, unde regele ia averile negustorilor pentru a finanţa războaie peste războaie, în ţări precum Olanda, unde instituţiile statului sunt independente, puternice şi garantează dreptul la proprietate al negustorilor.
Revenind la România, de ce ar transfera multinaţionalele cu tradiţie din Germania, Austria, Olanda, SUA o parte din know-how-ul lor către România atâta vreme cât nu au garanţia că proprietatea le este protejată (vezi impozitul pe cifra de afaceri apărut peste noapte), nu beneficiază de predictibilitate fiscală, nu pot purta un dialog constructiv cu autorităţile care să le garanteze că se încearcă găsirea unor soluţii pentru dezvoltarea infrastructurii, iar piaţa locală scade continuu după ce un număr tot mai mare de români a optat să plece din România?
Competiţia ţărilor pentru capital devine din ce în ce mai puternică, iar în viitor vor câştiga nu ţările cu costuri mici de operare (care au făcut o perioadă din România o destinaţie atractivă), ci acelea care reuşesc să atragă activităţi cu valoare adăugată mare, deci care au un sistem de învăţământ adaptat la realităţile pieţei muncii, care beneficiază de infrastructură de transport şi care dispun de instituţii puternice capabile să le protejeze investiţiile.
Alina Andrei este consultant fiscal si fondator al societatilor de consultanta Cabot Transfer Pricing si The Tax Boutique.
