Articolul de astăzi porneşte de la o discuţie cu un antreprenor român, adică un patron care are un business de servicii care se învârte în jur de 1 milion de euro pe an şi care, după 15-20 de ani de capitalism, a ajuns astăzi la o concluzie destul de ironică: „Am ajuns să muncesc astăzi mai mult pentru angajaţi decât pentru mine”. Parcă lucrurile nu trebuiau să fie aşa, ci invers. Adică patronul trebuia să-i „exploateze” pe angajaţi şi nu invers, cel puţin aşa spunea Marx. Această opinie/părere am întâlnit-o la mai mulţi antreprenori, mai mari sau mai mici.
Pe măsură ce anii trec, pe măsură ce se schimbă generaţiile, pe măsură ce se schimbă societatea, în rău sau în bine, depinde pe cine întrebi, apar din ce în ce mai multe probleme: contractele nu se mai câştigă aşa de uşor, modelele de business se schimbă într-un ritm mult mai rapid şi poţi să ajungi să nu mai ţii pasul cu aceste schimbări, mai ales în domeniul tehnologic, oamenii sunt diferiţi şi cea mai mare problemă este legată de angajaţi, cel puţin în domeniul serviciilor. Există o presiune constantă pentru creşterea salariilor, iar cine pleacă peste noapte nu mai poate fi înlocuit atât de uşor, deci patronul trebuie să muncească în locul lui, să acopere ceea ce făcea el, cel puţin până găseşte pe altcineva, care de obicei costă mai scump.
Dar mai mult decât atât, cei angajaţi să se ocupe de clienţi, de vânzări, de contracte, să caute şi să aducă contracte, adică ce scrie în fişa postului şi pentru care cer bani tot mai mulţi, nu fac nimic din toate acestea. Dacă pierde un client, adică dacă se pierd bani, răspunsul este că „clientul e prost, nu înţelege” şi că oricum se săturase să fie la cheremul clienţilor! Dar clientul este cel care te plăteşte, de la el îţi iei tu salariul! Pe angajat nu îl interesează acest lucru şi se întoarce la telefonul mobil să se plângă peste tot că ce naşpa este la firmă, că patronilor nu le mai ajung banii şi că aşa nu se mai poate, că demisionează.
Mulţi angajaţi fac confuzia între cifră de afaceri şi profit, nu ştiu ce înseamnă cash-flow, adică încasarea facturilor şi impactul pe bilanţul companiei, când se uită la o cifră de afaceri de 1 milion de euro cred că patronul câştigă atât şi că face bani pe seama lor. Orice discuţie pentru a discuta cum funcţionează businessul unei companii nu are sens, niciun angajat nu îl crede pe patron când îi spune că trebuie să vină cu bani de acasă, adică cu cash pentru a plăti salariile, pentru că un client nu a plătit factura la timp şi că trebuie să alergi după el ca să îţi încasezi banii. Nici modelul în care un patron ar împărţi profitul dintr-un contract cu cei care lucrează la el nu funcţionează, pentru că angajaţii nu cred că banii câştigaţi sunt atât de puţini şi că poţi să îi încasezi după luni şi chiar ani.
Foarte mulţi angajaţi, cel puţin din servicii, dacă au 1.500 euro pe lună sunt foarte mulţumiţi, mai ales dacă sunt tineri, doar cu câţiva ani de experienţă şi cu toată viaţa înainte. „Nu are sens să te stresezi pentru bani, pentru clienţi, care oricum sunt proşti”, când poţi să mergi în city breakuri cu 300-400 de euro. De partea cealaltă, a fi patron, a ţine un business a devenit un coşmar, iar dacă nu eşti atent, poţi să pierzi peste noapte clienţi, contracte, iar afacerea construită în ani să se ducă de râpă. A angaja un CEO, un director operaţional, chiar şi a-i da un pachet de acţiuni nu este o certitudine că lucrurile vor merge bine, este o loterie. Nici patronii nu mai sunt tineri şi dacă ar vrea să vândă firma nu ar avea cui, cel puţin în servicii, acolo unde totul depinde de oameni şi de câteva contracte. Aşa că patronii nu au ce să facă, trebuie să muncească mai mult pentru angajaţi decât pentru ei, asta dacă nu vor să fie ei angajaţi!
