Dincolo de topurile şi valorile mediului de afaceri din România, există o realitate mult mai complexă care va genera provocări majore pentru companii în viitor. Instabilitatea fiscală în sine are un impact chiar mai mare decât creşterile efective de taxe şi impozite deja anunţate. Şi cum deficitul bugetar este încă departe de ţintă, cel mai probabil vor urma noi majorări anul viitor în funcţie de calendarul electoral.
Impozitele pe cifra de afaceri pentru contribuabilii cu o cifră de afaceri de peste 50.000.000 de euro, dar şi noile condiţii impuse microîntreprinderilor, schimbarea costurilor de salarizare în IT, construcţii, industria alimentară şi agricultură vor forţa companiile să ia decizii incomode în 2024. Rămâne de văzut dacă generalizarea sistemului eFactura şi noile reguli pentru numerar vor îmbunătăţi sau nu gradul de colectare la bugetul de stat.
Însă la baza tuturor problemelor cu care ne confruntăm stă o anumită mentalitate pe care ar fi benefic s-o depăşim cât mai curând. O mentalitate care poziţionează statul şi privatul în poziţii de adversitate. Care pe care. Fiecare pentru el. Scapă cine poate. Aceasta este formula dezastrului. În loc să lucrăm împreună pentru a ne bucura de mai bine, ne certăm între noi pentru o porţie din ce în ce mai mică.
Mentalitatea sănătoasă este diferită. Bugetul de stat este muncit de privaţi, oameni şi companii. Statul îl administrează în beneficiul contribuabililor. Astfel vieţile oamenilor devin mai bune, companiile devin mai competitive. Prin urmare , acelaşi procent din veniturile noastre întoarce la bugetul de stat mai multe resurse pentru a fi reinvestite în beneficiul tuturor.
Realitatea din prezent este departe de acest scenariu. Aproape 30% din bugetul de stat se cheltuie pe salarii. Pentru referinţă, este un nivel cu 8 pp peste media europeană şi cu 1.000 de lei peste salariul mediu brut din sectorul privat românesc. Se impune întrebarea: cheltuim mult mai mult pentru un nivel de calitate net superior? Sau doar irosim bani pe cheltuieli fără valoare adăugată, ajungem la deficit bugetar şi creştem taxe şi impozite pentru aceiaşi privaţi bun-platnici?
Bineînţeles, există mulţi profesionişti în sistemul de stat, oameni care chiar încearcă să facă o diferenţă pozitivă. Însă şi ei se confruntă cu aceleaşi probleme ca noi. În loc să facă treaba a 10-100-1.000 de incompetenţi într-un sistem defect, ar fi benefic să le dăm putere decizională pentru a face reforme substanţiale şi a construi în jurul lor echipe de specialişti care le pot duce la bun sfârşit în beneficiul nostru, al tuturor.
Problema nu este că plătim salarii bune şi foarte bune pentru oameni competenţi, integri şi performanţi. Dimpotrivă, acesta ar fi idealul. Dacă acesta ar fi cazul, atunci am vedea şi rezultatele în creşterea calităţii vieţii noastre, interacţiunilor cu autorităţile şi mediului de afaceri. Am regăsi profesori şi medici foarte buni în mediul urban şi cel rural. Am beneficia de autostrăzi şi căi ferate de viteză mare. Am constata eliminarea birocraţiei, clarificarea legilor, regulamentelor şi procedurilor.
Problema este că plătim grile de salariaţi şi nu grile de performanţă. Rezultatul este că observăm în fiecare zi erodări majore în educaţie, sănătate şi infrastructură de orice fel. În acelaşi timp, sectorul privat „beneficiază“ de instabilitate fiscală şi lipsa forţei de muncă necesare dezvoltării. Fie pentru că nu are pregătirea necesară, fie pentru că a plecat din ţară, fie pentru că este adăpostită în posturi lipsite de plusvaloare la stat.
Într-o lume în care oamenii şi companiile se mută oriunde le este mai bine, statul şi privatul românesc nu îşi permit să nu colaboreze pentru a oferi un mediu atrăgător contribuabililor săi. Da, nivelul taxelor şi impozitelor este un criteriu. Însă mult mai importante sunt calitatea vieţii, stabilitatea şi sustenabilitatea legislativă şi fiscală, calitatea leadership-ului celor două sectoare şi încrederea oamenilor în viziunea împărtăşită pentru un viitor mai bun aici, în România, pentru fiecare dintre noi.
Poate 2024 va fi anul în care realizăm că, indiferent de poziţie sau venituri, respirăm acelaşi aer, mergem pe aceleaşi drumuri şi împărţim acelaşi destin comun croit din contribuţiile fiecăruia dintre noi. Să facem tot ceea ce ţine de noi ca fiecare piatră, oricât de mică sau mare, pe care o aducem la hotare să fie una care să întărească zidurile cetăţii noastre.
