CUM? „Cum” este întrebarea cel mai des auzită la care mi se cere să găsesc răspunsuri. Singura modalitate prin care pot să fiu de folos este să-i aduc pe interlocutorii mei la conştientizarea faptului că răspunsurile sunt la ei, doar că au nevoie de puţină linişte a minţii ca să le vadă.
Toate necunoscutele şi variabilele din viaţa noastră generează o reacţie care să compenseze disconfortul creat de ele. Să punem la loc ordinea, liniştea, claritatea. Când numărul şi forţa acestora creşte, mintea îşi pierde echilibrul. Unul dintre studiile desfăşurate recent pe populaţia noastră (sursa: eJobs România) concluzionează că 7 din 10 persoane declară că traversează o perioadă dificilă din punct de vedere emoţional, din cauza muncii în exces şi necorelării efortului cu veniturile obţinute, subevaluării muncii şi a problemelor personale pe care le întâmpină. Cu toate ca am spus încă din 2020 că vom munci mai mult pe bani mai puţini, pare că modul în care integrăm această afirmaţie validă din punct de vedere economic în viaţa noastră ţine de formula fiecăruia de a trăi. Evoluţia noastră a avut la bază capacitatea de adaptare la noi şi diverse condiţii de supravieţuire. Nimic nou nu ni se cere de la mediu, însă disponibilitatea de a face acest efort pare că este invers proporţională cu condiţiile actuale. Evoluţia societăţii a facilitat apariţia unor comportamente limitative. Suntem mai comozi, superficiali, neimplicaţi în relaţii, inclusiv în relaţia cu munca noastră de pe urma căreia aşteptăm venituri care să ne satisfacă un nivel de trai din ce în ce mai ridicat. Pare o ecuaţie greşită atunci când încercăm să o rezolvăm. Pentru a avea un răspuns, conform principiilor matematice pe care Pitagora şi şcolile de filosofie antice ni le-au pus la îndemână, avem nevoie de echilibru. Nu pot să-mi motivez oamenii dacă eu sunt cel care mereu se plânge şi implicit denotă demotivare. Nu am cum să-i ajut pe ceilalţi vorbind doar despre mine şi ideile mele. Nu reuşesc să găsesc rezultatele de la sfârşitul acţiunilor cât timp toate eforturile mele sunt depuse în a mă lupta cu ceilalţi versus a construi relaţii armonioase de convieţuire şi conlucrare. Ieri discutam cu un lider care a acceptat o provocare de un an într-o altă ţară pentru a lasă în urma sa rezultate similare cu ce a reuşit acasă. A fost investit cu încrederea binemeritată de a replica exerciţiul în altă locaţie a companiei multinaţionale. Pe cât de simplu şi firească părea această multiplicare a reuşitei, condiţiile găsite la faţa locului pun la grea încercare adaptabilitatea liderului nostru. Diferenţele sunt multiple şi subtile, formula matematică nu este aceeaşi, doar principiile funcţionează. Întrebarea prietenă mie din toate proiectele de executive şi team coaching , Cum?, s-a făcut auzită de multe ori. Gradele, unghiurile, repoziţionarea celui care caută răspunsul sunt primele reacţii pe care le obţinem în proces. Ne uităm cu ochii larg deschişi şi mintea curioasă la realitate pentru a găsi variante multiple. Acestea sunt mereu la îndemână când încercăm să le obţinem din papucii celuilalt, cel care îmi generează disconfortul, sau măcar situaţia diferită, de obicei mult diferită, de aşteptări. Abia acum suntem la începutul unei relaţii mai comode de unde cresc posibilităţile de a obţine perspective noi şi favorabile rezolvării situaţiei. Dar a luat ceva timp să ajungem aici. Timp pe care, de altfel, nu ni-l alocăm. Ne-am dezvăţat să stăm cu noi pentru a ne ajuta să acceptăm disconfortul ca fiind cea mai prielnică stare a dezvoltării. De unde altfel să se nască şi hrănească adaptabilitatea dacă nu vedem conştient mediul nefavorabil?
