• Leu / EUR4.6540
  • Leu / GBP5.1867
  • Leu / USD4.1197
Opinii

Cămătarii, Curtea Constituţională şi Premiul Nobel

Cămătarii, Curtea Constituţională şi Premiul Nobel

Autor: Radu Rizoiu

3 apr 2013 1268

În anul 1991, Premiul Nobel pentru economie a fost acordat englezului Ronald Coase „pentru descoperirea şi clarificarea semnificaţiei costurilor de tranzacţionare şi drepturilor reale în structura instituţională şi funcţionarea economiei”. Sub această descriere generoasă se ascund mai multe teorii dezvoltate de cercetătorul britanic. Un concept extrem de interesant legat de costurile de tranzacţionare ţine de modul în care reglementările se repercutează asupra deciziilor de afaceri ale populaţiei.

Sub denumirea de „principiul irelevanţei”, Coase a enunţat regula conform căreia, într-o lume ideală părţile acţionează în mod deliberat în vederea maximizării utilităţii bunurilor pe care le deţin. Dacă nu ar exista bariere în calea tranzacţionării bunurilor (adică tocmai costurile de tranzacţionare), fiecare bun ar ajunge în final la persoana care îi poate utiliza potenţialul economic la maxim. Într-o astfel de lume, reglementările ar fi irelevante, întrucât părţile şi-ar aloca în mod benevol resursele pentru a permite maximul de utilitate. Cum realitatea demonstrează că reglementările impun, de fapt, o serie de costuri de tranzacţionare, rezultă că emitentul reglementărilor trebuie să încerce să orienteze normele edictate în sensul de a încuraja alocarea optimă a resurselor, iar nu de a o descuraja/împiedica.

Cămătarii sunt persoane care împrumută bani cu dobândă în afara sistemului organizat (şi supravegheat) de către stat. Realizând o activitatea lucrativă cu element de continuitate, cămătarii sunt, din acest punct de vedere, profesionişti ai creditului în aceeaşi măsură cu instituţiile de credit (bănci) sau alte entităţi care oferă credit (instituţiile financiare nebancare - IFN). Acordarea de credit cu dobândă nu reprezintă un monopol bancar (cum este cea de acceptare de depozite), ea fiind permisă oricărei persoane, cu condiţia să nu fie realizată „cu titlu profesional”. Altfel spus, orice persoană (fizică sau juridică) poate acorda credit cu dobândă, dar nu poate să facă din această activitate o îndeletnicire, ci să o efectueze numai ocazional.

Îndeobşte, camăta este percepută ca o patologie a creditului pe motiv că dobânzile sunt ruinătoare pentru debitor. Prin urmare, statul încearcă să stopeze fenomenul prin măsuri energice. Interesantă este evoluţia în timp a acestor norme. Astfel, în 1931 (în plină depresiune datorată Marii Crize) apare o incriminare expresă a cametei în România. Ea este reluată în 1938 (pe fondul frământărilor din preajma războiului). Comuniştii introduc infracţiunea în Codul penal din 1968 laolaltă cu alte fapte de „speculă” care defineau activitatea comercială. În 1990, textul este total eliminat din legea penală pentru a permite aplicarea legislaţiei comerciale… În 2006 (când creditul explodase), şi apoi în 2009 (primul an de criză financiară în România) se face un prim pas şi se interzice activitatea de creditare cu titlu profesional altor persoane decât cele autorizate (şi supravegheate) de către Banca Naţională a României. În 2011, legea sancţionează creditul (neprofesional) cu dobândă mai mare decât cea fixată de lege cu imposibilitatea solicitării dobânzii. Tot în 2011, apare o lege „dedicată” reprimării penale a activităţii de cămătărie, dar care eşuează în definirea specificului acestei activităţi.

În acest context tumultos, cămătarii prosperă… Celebra frază din 2010 a efemer celebrului poliţist: „De ce este interlop, pentru că dădea bani la oameni şi le lua camătă?” arată o nouă recrudescenţă a fenomenului. Dacă dobânda cămătărească este (mult) mai mare decât dobânzile bancare, de ce oare prosperă o asemenea activitate? Cum se poate dezvolta creditul ilegal cu atâtea constrângeri legislative? De ce cămătarii găsesc clienţi în timp ce băncile se plâng că nu mai au cui să dea credite?

Coase ne poate oferi un posibil răspuns: pentru că sistemul de reglementare descurajează creditul organizat. Reglementarea nu presupune numai existenţa unor legi, ci (mai ales), aplicarea lor consecventă. Toată lumea vorbeşte de câţiva ani de protecţia debitorilor care au credite la bănci. Despre cămătari se vorbeşte numai atunci când îşi extind „aria de activitate” cu fapte violente (sechestrări de persoane, ameninţări, loviri etc.). Nu trăim într-o lume ideală. Trebuie să admitem că poate exista o concurenţă reală între oferta de credit licit şi cea de credit cămătăresc. Dacă omul are nevoie de bani se duce la bancă. Pe un fond generalizat de neîncredere, banca îl declară neeligibil pentru acordarea de credit (licit). Şi atunci apelează la cămătari pentru că nu are altă soluţie…

Atunci când reglementările impun costuri de tranzacţionare (prea) mari, oamenii vor găsi metode să le ocolească. Atunci, costul generat de riscul de a fi prins că ai încălcat legea va fi perceput ca mai mic decât cel al interzicerii accesului la resurse. Orice reglementare de tip represiv nu rezistă în timp; ea trebuie dublată de una de tip permisiv. Deşi nu (cred că) există date oficiale, sunt convins că activitatea cămătarilor a cunoscut un regres în perioada 2004-2008: lumea putea să se ducă la bancă şi să primească un credit acordat în condiţii normale. Este adevărat că legiuitorul nu putea să oprească venirea crizei economice din 2009, dar sistemul putea să nu ia unele măsuri pro-ciclice.

Chiar în debutul crizei, în martie 2009, Curtea Constituţională decidea că orice creditor trebuie să ceară voie instanţei înainte de a începe executarea silită a debitorului rău platnic. Apoi, în 2011, la iniţiativa unor judecători, executarea privată pe care creditorul garantat o putea începe împotriva bunurilor ipotecate ale debitorului a inclus şi ea o fază prealabilă de control judiciar. Acest tip de control ex ante are dezavantajul că (pre)tinde să verifice un număr mare de operaţiuni şi devine supraaglomerat. În consecinţă, fie soluţiile sunt date fără a avea timp să se verifice (temeinic) cererea, fie sunt întârziate timp de mai multe luni. În ambele cazuri, creditorul este descurajat să mai acorde credit, pentru că intuieşte costuri sporite de recuperare.

Nu este o problemă specifică românilor. Coase a dezvoltat teoria sa în Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. În Franţa, dezvoltarea creditului a cunoscut cicluri determinate de intervenţia legiuitorului sau a deciziilor judiciare în limitarea eficacităţii garanţiilor (tot în numele protecţiei debitorului). De fiecare dată, practicile comerciale au ocolit formele tradiţionale de garantare care deveniseră mult prea reglementate şi au conceput instrumente noi care să evite aceste piedici. Coase ne spune că soluţia nu este (numai) o sporire a limitărilor de ordin reglementar, ci şi încurajarea practicilor oneste.
Întregul sistem, de la legislativ, la deciziile judiciare şi de la autorităţile de reglementare la instituţiile de credit trebuie să conlucreze în vederea (re)stabilirii încrederii în sistem. Fără încredere nu putem avea credit; iar fără credit nu putem avea o economie capitalistă de succes.

Newsletter Ziarul Financiar

Înscrie-te la newsletter-ul ZF.ro ca să primeşti zilnic informaţiile de business care contează. Ia decizii în cunoştinţă de cauză!

Principalele valute BNR - joi, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.6540
Diferență: 0,1183
Ieri: 4.6485
Azi: 4.1197
Diferență: 0,8223
Ieri: 4.0861
Azi: 5.1867
Diferență: 0,2803
Ieri: 5.1722
Azi: 4.1341
Diferență: 0,3666
Ieri: 4.1190