Obligaţia de a sesiza autorităţile judiciare în cazul descoperirii anumitor fapte penale se regăseşte în numeroase acte normative, de la Codul penal până la legi speciale, care incriminează nesocotirea unei astfel de obligaţii.
Dificultatea luării unor decizii cu privire la aceste obligaţii legale rezultă inclusiv din faptul că ele nu pot fi înlăturate, limitate sau considerate ca fiind executate, în alte condiţii decât cele prevăzute de lege. Totodată, obligaţiile pot exista la nivel personal, pentru orice persoană care află despre săvârşirea unei fapte de natură penală, dar şi colectiv, la nivelul organelor de conducere, audit, supraveghere a unor entităţi corporative.
Obligaţia de sesizare a unor conduite reproşabile din perspectiva socială poate veni în direct conflict cu obligaţia de a nu induce în eroare organele judiciare, ambele conduite putând fi pedepsibile prin mijloace de drept penal. În plus, caracterul deja amplu, dar şi în continuă expansiune (fie ca urmare a voinţei legiuitorului, fie prin interpretări de practică dată normelor incriminatorii) a obligaţiilor existente impun necesitatea consultării unor avocaţi de specialitate, care să reacţioneze la situaţia concretă.
Omisiunile funcţionarilor (nu doar publici, ci în multe cazuri şi privaţi) în legătură cu faptele penale săvârşite în context de serviciu
Această ipoteză normează o obligaţie care este sancţionată prin infracţiunea de omisiune a sesizării. La o primă vedere, aceasta s-ar adresa doar funcţionarilor publici, astfel cum indică şi textul.
Cu toate acestea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Curtea Constituţională au inclus în această categorie şi o serie de funcţionari esenţialmente privaţi, respectiv persoanele care lucrează în bănci cu capital integral privat şi funcţionari din cadrul unor companii ce activează în domeniul energiei. Aceste decizii au avut la bază argumentul că activităţile se derulează pe pieţe reglementate (piaţa bancară şi piaţa energiei electrice), fiind activităţi de interes public care sunt supravegheate de autorităţi publice, respectiv Banca Naţională a României şi Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei.
În lumina considerentelor expuse, este de luat în discuţie dacă sub incidenţa normei incriminatorii şi pot intra şi alţi angajaţi ai unor companii care funcţionează pe alte pieţe reglementate, asemenea pieţelor supravegheate de Autoritatea de Supraveghere Financiară, cum este piaţa de asigurări, sau cum ar fi activităţile reglementate de Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii, sau altele asemenea.
Omisiunea sesizării se referă la nedenunţarea acelor fapte penale în legătură cu serviciul. O parte din doctrina şi practica judiciară înfăţişează existenţa acestei obligaţii numai în situaţia în care faptele care nu au fost semnalate sunt infracţiuni de serviciu (de ex. delapidarea, dezvăluirea de informaţii secrete sau nepublice, abuzul în serviciu), infracţiuni comise împotriva intereselor sau bunurilor instituţiei publice, infracţiuni de corupţie. Pe de altă parte, organele judiciare nu par că sunt convinse că trebuie să evite situaţiile funcţionarilor care au tăcut atunci când au descoperit alte tipuri de infracţiuni săvârşite la locul de muncă (banale furturi, agresiuni sexuale, hărţuiri, ameninţări etc.). Un exemplu edificator în acest sens ar putea fi reprezentat de o acuzaţie la nivelul intern al unei bănci în legătură cu conduita sexuală inadecvată a unei persoane într-o poziţie de relativă senioritate faţă de unul dintre subalterni.
Situaţia specială a infracţiunilor de corupţie şi a celor asimilate. Maximă relevanţă pentru sectorul privat
Obligaţia de sesizare a organelor judiciare se regăseşte şi în cadrul unor legi speciale, precum Legea 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie. Aceasta din urmă impune persoanelor angrenate în operaţiuni privind circulaţia de capital, operaţiuni de bancă, creditare, plasament, schimb valutar etc., să informeze organele judiciare când au indicii temeinice că fondurile provin din infracţiuni de corupţie sau asimilate acestora (de exemplu, infracţiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene).
Incidenţa acestei obligaţii de sesizare ar putea fi analizată dacă există date certe că anumite sume de bani au intrat în circuitul economic şi financiar al unei persoane juridice nu pentru prestarea unor servicii, ci cu motivul direct al obţinerii unor favoruri injuste (precum alocarea unor contracte; favorizarea în procedurile de achiziţie; un control mai blând al relaţiei economice) din partea conducătorilor instituţiei/autorităţii/persoanei juridice.
Nedenunţarea unor infracţiuni grave
O altă reglementare relevantă în această materie este infracţiunea de nedenunţare din Codul penal. Aceasta se adresează oricărei persoane care a luat cunoştinţă de săvârşirea unei fapte penale, indiferent de inexistenţa vreunei calităţi speciale.
Sancţionarea prin mijloace de drept penal a nedenunţării este incidentă în cazul descoperirii unui număr limitat de fapte, respectiv cele contra vieţii (de ex. omor, omor calificat) sau care a avut ca urmare moartea unei persoane (ex: tâlhăria care a avut ca urmare moartea victimei, uciderea din culpă).
Relativ recent au fost incluse în această categorie şi faptelor penale de trafic şi exploatare a persoanelor vulnerabile ori contra libertăţii şi integrităţii sexuale (ex. proxenetism), săvârşite faţă de un minor (ex.: agresiune sexuală sau act sexual cu un minor).
Date certe. Ce trebuie cunoscut pentru a exista obligaţia de sesizare? Care este standardul de cunoaştere şi de probă? De ce trebuie să ne ferim de formularea unor denunţuri fără suport probatoriu?
În ceea ce priveşte reglementările mai sus expuse, este folosită noţiunea de a lua la cunoştinţă despre săvârşirea unei fapte penale. Aceasta din urmă este echivalentă cu existenţa unor date certe că o astfel de faptă a fost comisă. Date certe pot există în momentul în care persoana fie a aflat despre aceasta prin propriile simţuri (de ex., a asistat la comiterea ei), fie are acces la probe din care rezultă această faptă în mod indubitabil (de ex., o înregistrare video a faptei, un raport de audit care formulează concluzii certe în acest sens).
În măsura în care funcţionarul află despre comiterea faptei, de ex., de la o altă persoană, trebuie apreciat, de la caz la caz, în funcţie de circumstanţe, în ce măsură mărturia acesteia, coroborată inclusiv cu alte indicii, ar putea reprezenta date certe.
Totodată, un denunţ nu poate şi nu trebuie făcut în orice situaţie, fără discernământ, în lipsă de date certe. O asemenea conduită poate chiar atrage răspunderea penală a celui care denunţă fapte neadevărate pentru inducerea în eroare a organelor judiciare.
Apar ca atare, în practică, reale dificultăţi în a stabili cât se cunoaşte şi cât de solide sunt elementele care ar putea atrage obligaţia de sesizare, vs. cât de mare este riscul efectuării unei sesizări în lipsa unor elemente suficient de solide.
Dreptul la ne-autoincriminare
Desigur, un alt element relevant pentru discuţie îl constutuie dreptul la ne-autoincriminare (denumit şi privilegiul contra autoincriminării). Incidenţa acestui drept poate face şi mai dificilă stabilirea unei obligaţii de a realiza sesizarea organelor judiciare, în special atunci când pot intra în joc, conjugat, roluri personale într-o organizaţie cu titularitatea acesteia, ca persoană juridică, asupra informaţiilor şi intereselor în discuţie, potenţialul de vătămare chiar a intereselor organizaţiei prin efectuarea unei sesizări, respectiv determinarea subiectului obligaţiei şi deciziei de a sesiza – organizaţia sau persoana.
Caracterul extins al normelor de incriminare. Rolul avocatului
Observăm astfel că, obligaţia de sesizare este mult mai răspândită şi mai largă decât arată la prima vedere normele care o reglementează, putându-se lua în discuţie inclusiv la funcţionari privaţi care îşi exercită activitatea pe o piaţă de interes public, reglementată, cum ar fi piaţa bancară, piaţa energiei, domeniul asigurărilor etc.
Normele legale, reperele doctrinare şi jurisprudenţiale nu sunt mereu suficient de clare pentru a putea fi analizate de particulari fără implicarea unor profesionişti. Pentru o analiza juridică corespunzătoare a situaţiilor de fapt, avocatul are la îndemână instrumente suplimentare, astfel încât poată îndruma în decizia optimă cu privire la sesizarea unor posibile fapte de natură penală, asigurând totodată limitarea riscului raportat la fapta de inducere în eroare a organelor judiciare.
