Cea mai importantă discuţie a sfârşitului de an este reforma sistemului medical, dar modul cum a fost pus pe masă aduce mult mai multe întrebări decât răspunsuri la minusurile sistemului. Nu poţi să promovezi prin ordonanţă de urgenţă sau asumarea răspunderii o lege de sute de pagini care va schimba tot într-un sistem vital.
Reforma pensiilor, având ca principal obiectiv recalcularea pensiilor speciale, ar fi trebuit să aducă economii de 400-600 milioane de euro. Însă datele arată că dimpotrivă, cheltuielile cu pensiile speciale au crescut cu 21% în perioada 2010-2012, după cum a certificat şi Consiliul Fiscal.
Schimbarea sistemului de asistenţă socială, abia votată, nu se poate aplica eficient în lipsa legăturii dintre bazele de date de la Inspecţia Muncii, Agenţia Naţională de Ocupare a Forţei de Muncă şi Inspecţia Socială.
Legislaţia salarizării unice nu a reuşit din 2009 până acum să facă din salariul preşedintelui cel mai mare salariu în stat şi să alinieze salariile din sistem astfel încât şoferul de la Ministerul Mediului să nu mai câştige de patru ori mai mult decât şoferul de la Muncă.
Legea Educaţiei, despre care se spune că ar fi foarte bună, nu a dat până acum un răspuns simplu părinţilor cu copii născuţi în 2006: unde vor face clasa pregătitoare - la şcoală sau la grădiniţă? Vor avea şcolile destule spaţii? Incertitudine.
În sănătate, acum doi ani tema principală era trecerea la autorităţile publice a spitalelor. Doar primăriile vor şti cel mai bine cum să administreze banii oamenilor, se spunea. Există această teză că aleşii locali ştiu mai bine ce trebuie făcut, inclusiv în sănătate. Este posibil teoretic, într-o ţară unde oamenii sunt implicaţI social şi fac presiune pe administraţie. Dar când se văd "performanţele" poliţiilor locale, de exemplu, şi cumetriile locale, reiese că practic tot centrul mai poate aduce oarecare normalitate.
În 2010, în sănătate prioritatea era cardul unic. Fiecare dintre asiguraţi ar fi trebuit să-l primească - întâi se vorbea în semestrul I din 2011, apoi în semestrul II, acum nu se mai spune nimic despre el.
La începutul lui 2011, toate discuţiile s-au concentrat pe închiderea spitalelor mici din provincie. Încurcau. S-a făcut până la urmă, deşi încă nu sunt clare economiile şi beneficiile aduse prin închiderea spitalului din Ţăndărei, de exemplu. Au rămas însă spitale cum este cel de la Giurgiu, unde un tânăr adus în comă rămâne 10 ore fără să i se facă o analiză la cap.
Cine este responsabil? Pe cine să întrebi? Primăria - care dă banii pentru var şi aparatură, aşa cum s-a hotărât acum doi ani, Casa de sănătate - care plăteşte doctorii - sau Ministerul Sănătăţii, care face inspecţia sanitară şi protocoalele medicale?
Să bulversezi tot sistemul de sănătate printr-un proiect de sute de pagini nediscutat în Parlament pe care nici cei iniţiaţi nu o înţeleg în totalitate - proiect promovat de oameni care au fost sau sunt în fruntea Casei de Sănătate, deci ar trebui să dea socoteală pentru modul cum au administrat/administrează bugetul de 4 miliarde de euro - este destul de riscant. Pentru că ideea principală a reformei pleacă de la faptul că deşi banii cheltuiţi în sănătate sunt de două ori mai mulţi decât în 2004 - 6 mld. euro în 2011 - nemulţumirile pacienţilor sunt în creştere. Dar cine ne explică acest fapt? Oameni care au fost chiar la cârma acestui sistem, deci sunt responsabili de modul cum au cheltuit/au risipit aceste resurse în creştere.
Actuala putere s-a obişnuit să arunce pe piaţă tot felul de proiecte - 300 de parlamentari, desfiinţarea sectoarelor, desfiinţarea judeţelor - mai mult cu miză politică decât având ca scop în mod real eficientizarea sectorului.
Cât aceste ţinte mişcătoare sunt aplicate strict în sectorul politic, cu alegeri, cu Constituţii, efectele nu se văd atât de dramatic. Deşi şi aici, fuziunea alegerilor locale cu cele legislative - premieră pentru România de după 1990 - va crea un haos în mintea oamenilor. Asta numai democraţie nu mai este.
Dar când începi să reformezi din temelii sectoare în care mâine trebuie să intre în operaţie 10.000 de pacienţi şi nu vei şti cine şi unde trebuie să meargă la decontare, nu mai este aşa de simplu.
Este de netăgăduit faptul că sistemul medical are nevoie de schimbări, dar nu poţi să le faci într-o noapte. De ce nu ar putea porni un proiect-pilot pe un singur judeţ? De ce nu sunt încurajate masiv asigurările prin deductibilitate, pentru a crea o masă critică alternativă? De ce să adoptăm un model pe care nici Franţa, nici Marea Britanie, nici Polonia, nici Ungaria şi nici Austria - unde merg românii să se trateze - nu l-au adoptat? Prea multe întrebări, prea puţine răspunsuri în această fază a discuţiilor. Prea multă neîncredere.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
