După 30-40 de ani de la începuturile revoluţiei tehnologice (apariţia internetului, Microsoft, Oracle, semiconductorii, SAP, IBM, etc.) şi apoi începutul globalizării (căderea comunismului, deschiderea Chinei şi a ţărilor asiatice, apariţia Uniunii Europene şi a monedei euro, migraţia din Europa de Est în Europa Occidentală, SUA, Canada, migraţia din Asia sau America de Sud în SUA, acoperirea deficitelor mari din SUA de către China), economiile occidentale se confruntă acum cu:
Creşterea generalizată de preţuri, o şansă majoră pentru companii, după cum scrie Financial Times; Până acum, din cauza globalizării, companiile nu aveau forţă suficientă pentru a impune în fiecare an creşteri de preţuri.
Revenirea inflaţiei la un nivel puţin aşteptat de băncile centrale – SUA a ajuns la o inflaţie de 6,2%, Germania 6%, zona euro 4,5%, iar analiştii cred că este doar începutul pentru inflaţie mult mai mare. Se pun pariuri pentru cine va depăşi o inflaţie de 10%.
Dobânzi real negative mult mai mari decât aşteptările – Spre exemplu, în SUA, când inflaţia era de 2% iar dobânda era de 0, aveam o dobândă real negativă de 2%, acum, când dobânda este 0, iar inflaţia este de 6%, dobânda real negativă a ajuns la 6%; În zona euro, până anul trecut, aveam o dobândă de minus 0,5 % la o inflaţie de sub 2%, rezultând o dobândă negativă de 2,5%, iar acum, la o inflaţie de 4,5%, avem o dobândă real negativă de 5%.
Băncile centrale sunt legate de mâini pentru că nu pot forţa creşterea dobânzilor atât de mult încât să tempereze prin politici monetare restrictive creşterea inflaţiei, pentru că ar afecta revenirea economiiilor, care şi aşa continuă să se confrunte cu valurile 4-5 de COVID.
Criza COVID este departe de a se fi încheiat şi nimeni nu mai avansează nicio dată pentru sfârşitul acestei pandemii care a întors întreaga lume pe dos.
Presiuni pentru creşterea salariilor, dar nu din partea sindicatelor, care au dispărut odată cu globalizarea, şi transferarea producţiei şi locurilor de muncă în zonele mai ieftine, ci din partea guvernelor, companiilor, băncilor, Uniunii Europene – impunerea unui salariu minim în Europa.
Dacă în criza anterioară companiile dădeau oameni afară, în această criză nu ştiu de unde să mai scoată ofertă de forţă de muncă pentru că graniţele s-au închis iar lumea nu mai poate circula liber, bazinele de forţă de muncă de acum trei decenii încep să se epuizeze – exemplul din Europa unde angajaţii din ţările foste comuniste nu mai dau năvală în Europa Occidentală pentru că în ţările de origine salariile au crescut, oferte de locuri de muncă există, situaţia economică şi socială s-a îmbunătăţit considerabil, etc.
Deficite bugetare şi mai mari şi presiuni pentru renunţarea la procentul de 3% din PIB deficit bugetar în Uniunea Europeană – premierul italian Mario Draghi este vârful de lance în UE pentru a se elimina plafonul de deficit bugetar, atât anual cât şi ca procent din PIB, pentru a da posibilitatea guvernelor să finanţeze proiecte publice prin care să scoată economiile dintr-o stagnare economică milenară.
Băncile deţin depozite mult prea mari, atât de cererea pentru credite şi nu au ce să facă cu banii.
Creşterea continuă a burselor – pieţele de acţiuni – care au ajuns la valori şi evaluări nemaiîntâlnite.
Creşterea preţurilor din piaţa imobiliară, care încearcă să acomodeze tipărirea de bani, dar care fac ca noile preţuri să fie prohibitive pentru achiziţia de case, apartamente, de clasa de mijloc, ca să nu mai vorbim de clasa de jos (vedeţi ce se întâmplă la Londra sau la Berlin, Silicon Valley).
Creşterea populismului şi a socialismului corporatist.
Creşterea capitalismului de stat – toată lumea se uită cu interes la modelul din China, acolo unde partidul este mai puternic decât companiile şi miliardarii chinezi, spre deosebire de Europa Occidentală, unde toată lumea crede că multinaţionalele pun şi conduc guvernele.
Lideri politici în vârstă şi o clasă politică considerată de către noile generaţii ca fiind învechită, coruptă şi care apără un sistem politic şi economic în favoarea unei elite, şi mai puţin în favoarea celor mai mulţi.
În tot acest context, analiştii se întreabă cine „va crăpa primul” având în vedere că nu pot exista toate în acelaşi timp.
Toate aceste lucruri sunt valabile şi pentru România, care are aceleaşi probleme şi trăieşte în aceeaşi lume globalizată.
Dar, spre deosebire de criza anterioară, România are câteva câştiguri:
A trecut de la finanţarea în valută la finanţarea în lei – în 2009 70% din credite erau în euro, franci elveţieni, dolari, şi numai 30% erau în lei, pe când acum raportul s-a inversat.
Dobânzile la lei sunt mici – salariile au crescut de două ori (salariul mediu) şi de trei ori (salariul minim), ceea ce face ca bugetele familiilor să fie mult mai puternice.
Globalizarea muncii şi posibilitatea mişcării libere după job şi după salarii mai mari în întreaga lume.
Creşterea sectorului de IT şi de transport extern care, prin veniturile aduse, mai echilibrează balanţa comercială.
Creşterea agrobusinessului, începând de la agricultură până la procesare la cele mai ridicate cote din istoria României.
Banii puşi deoparte prin toate metodele – depozite bancare, investiţii în acţiuni bursiere în ţară şi în afară, achiziţia de active imobiliare în ţară, care în continuare sunt ieftine comparativ cu alte pieţe, banii gri şi negrii, care se învârt peste tot 24 din 24.
Stabilitatea mult mai bună cursului valutar leu-euro, care este susţinut şi prin schimbarea finanţării din România de pe valută pe lei.
Creşterile salariale din fiecare an datorită investiţiilor care se fac şi care necesită forţă de muncă suplimentară. Lipsa unei oferte suficiente de forţă de muncă faţă de cât este cererea, creşterile de productivitate, deşi mulţi economişti contestă acest lucru.
Unde nu am câştigat:
• Structura bugetului extrem de rigidă: Plata salariilor bugetarilor şi a pensiilor şi plata dobânzilor la datoria publică în creştere mănâncă 90% din totalitatea veniturilor, deci, pentru restul bugetului nu mai rămâne nimic; Această rigiditate nu permite reducerea deficitului bugetar decât dacă, fie se măresc taxele şi impozitele, fie se reduc cheltuielile, ceea ce niciun guvern nu vrea să facă.
Deficitul comercial din ce în ce mai mare pe care îl înregistrează România – importurile depăşesc exporturile cu 20 de miliarde de euro, iar în acest ritm vom ajunge la un deficit chiar de 30 de miliarde de euro în 3 ani; Acest deficit comercial nu poate fi redus atât de uşor pentru că nu avem o forţă mai mare la exporturi în special din partea companiilor româneşti. Am putea creşte pe zona de servicii mai mult ca să echilibrăm deficitul comercial şi deficitul de cont curent, dar aici ţine de calitatea educaţiei şi de ce servicii putem furniza lumii globale.
Capacitatea administrativă a statului de a derula proiecte publice, fie cu finanţare de la buget, fie cu finanţare europeană.
Calitatea clasei politice este din ce în ce mai redusă, iar toată lumea de la putere dă senzaţia că este acolo, în politică, pentru a face rost de bani în contul propriu şi mai puţin pentru a rezolva problemele cu care se confruntă societatea, România.
Suntem mult mai bine echipaţi decât în criza anterioară dar asta nu înseamnă că nu vom fi afectaţi sau loviţi de ce se întâmplă în afară.
Indiferent că evenimentul se cheamă creşterea inflaţiei, creşterea dobânzilor în ţările occidentale cu efecte în întreaga lume, creşterea populismului şi a contestării instituţiilor de stat sau transnaţionale – multinaţionalele, de exemplu, sau Uniunea Europeană.
