Cele mai multe surse de informare, locale si internationale deopotriva, cad de acord ca Romania este o tara corupta. Potrivit ziaristilor, romani si straini, activistilor civici si procurorilor, oricine a detinut sau detine o pozitie inalta in stat trebuie considerat suspect. Toata lumea stie - si cine nu a apucat sa afle e imediat pus la curent de ministrul justitiei - ca in spatele acestei atitudini sta Comisia Europeana. Teoria si practica anticoruptiei, inspirate de inaltul for de la Bruxelles, se intemeiaza pe privilegiile si larga libertate de miscare ale ofiterilor de informatii si procurorilor, pe ocultismul actelor de urmarire penala, pe absoluta indreptatire a organelor statului de a banui, denunta public, ancheta si aresta pe oricine. Cu zece ani in urma, o asemenea putere nelimitata si discretionara ar fi fost privita ca un vestigiu nefericit si nedorit al regimului comunist. Intr-adevar, socialismul stiintific credea ca intarirea rolului statului, sporirea controlului acestuia asupra unei societati deposedate de libertatile si drepturile civile de origine formal-burgheza erau calea ce trebuia sa duca la insasi disparitia statului prin dizolvarea sa in societatea comunista, eliberata de nevoi si vindecata de reflexul dobandirii de bunuri private. Astazi, pe masura ce se pregateste sa se dizolve in UE, statul roman este din nou bantuit de urgenta de a controla indeaproape o societate de cetateni asupra carora nu mai domneste legea si ale caror drepturi individuale sunt permanent puse la indoiala. Atunci si acum, problema insusirii si posesiei este cea care desparte statul de o societate pe care are ambitia sa o reformeze. Atunci, detinatorii de proprietate privata, conceputa ca radacina a oricarei forme de exploatare, erau condamnati politic, umiliti social si pedepsiti individual. Acum, din nou, averea personala, socotita un rod al coruptiei, este supusa oprobriului public, este tratata ca o valoare sociala derizorie si este adesea investigata penal.
In pragul integrarii europene, lupta statului impotriva coruptiei urmeaza tipare staliniste. Un cetatean este considerat vinovat de coruptie si ca atare este invitat sa-si dovedeasca nevinovatia din chiar momentul in care este denuntat de presa sau procuratura incepe o actiune impotriva sa. Sistemul judiciar nu este organizat in asa fel incat sa fie capabil sa surprinda, cu ajutorul unor probe solide, acte de incalcare a legii si sa atribuie sanctiuni penale indreptatite unor cetateni pe deplin capabili sa-si valorifice drepturile civile in apararea propriei demnitati si libertati. Sistemul judiciar romanesc a fost conceput sub comunism si functioneaza inca ca un instrument folosit de stat pentru a-i demasca pe acei cetateni pe care autoritatile considera de cuviinta sa-i pedepseasca. De aceea, coruptia este mai degraba produsul, nu ratiunea de a fi a sistemului. Sistemul judiciar al Romaniei postcomuniste nu pedepseste vinovatii dovedite dincolo de orice indoiala, ci genereaza coruptia ca un inamic necesar al statului.
Cum e posibil acest lucru? Cum se face ca inalti oficiali europeni sprijina, institutional si personal, un mecanism judiciar anticoruptie alimentat de o filosofie juridica conceputa sub socialismul de stat si ramasa neintrerupt in uz. Imediat dupa caderea comunismului, liderii europeni nu au stiut sau nu au putut sa dea o definitie politica a defunctului regim si nici nu s-au aratat interesati de felul in care acesta a transformat radical institutiile generice ale modernitatii si democratiei: parlament, guvern, curti de justitie, armata, politie, procuratura. In loc sa-si bata capul cu intelegerea trecutului, acesti lideri s-au multumit sa decida ce avea sa urmeze dupa el: ei au stabilit in 1993 ca democratiile liberale si statele ex-comuniste nu erau in ultima instanta prea diferite in natura lor politica. Societati modelate de mai bine de patruzeci de ani de suprimare a libertatilor politice si civile nu au fost socotite ca fiind structural si functional incompatibile cu valorile pe care s-a construit UE. Guvernele acestor societati iesite din comunism au fost invitate sa urmeze trei seturi de criterii de reforma. Toate aceste guverne s-au straduit sa satisfaca respectivele criterii si au incorporat acquis-ul comunitar in legislatia lor nationala. Operatiunea a tinut mai degraba de critica, decat de istoria literara. Comisia a fost atenta la elementele ce trebuiau introduse in legislatii si, pe cat se poate, in practici administrative si nu la structurile juridice, politice si birocratice ce erau chemate sa gazduiasca acquis-ul. Functionarii europeni care au supravegheat si vegheaza inca la buna desfasurare a integrarii Romaniei au incurajat implicit supravietuirea codurilor si spiritului sistemului judiciar comunist nu pentru ca, in termeni de coruptie, se poate observa o pandemie a vinovatiei careia numai mijloace extreme i-ar putea pune capat, ci pentru ca tema coruptiei poate fi folosita ca un subiect cuprinzator de negociere. Atunci cand incearca sa inteleaga Romania, Comisia foloseste coruptia ca pe un instrument intelectual cu ajutorul caruia toate disparitatile observabile cu ochiul liber devin inteligibile fara a fi considerate de nedepasit. Coruptia este cea care explica diferentele, evidente si omniprezente, intre o tara europeana si o tara bantuita inca de fantoma comunismului. Ipoteza implicita a Comisiei este urmatoarea: daca coruptia ar fi eliminata, sau macar stavilita, Romania ar arata cam ca oricare din statele membre de data mai recenta si mai putin dezvoltate. Prin urmare, coruptia are o indiscutabila utilitate politica: ii ajuta atat pe oficialii romani, cat si pe cei europeni sa evite o analiza amanuntita a ceea ce, intr-o societate postcomunista, nu e compatibil cu democratia reprezentativa, cu domnia legii si cu cetatenia liberala.
* Daniel Barbu este profesor de stiinte politice la Facultatea de Stiinte Politice, Universitatea Bucuresti
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
