Sunt întrebat destul de des ce anume mă motivează să lucrez şi să trăiesc în afara ţării mele de origine. Unii dintre curioşi ajung chiar mai departe, susţinând că decizia mea are de-a face cu aşa-numitele avantaje ale vieţii de "expat" (conform dicţionarului Oxford, un "expat" sau "expatriat" este o persoană care locuieşte în afara ţării sale natale). Inevitabil, acest lucru mă face să-l provoc pe cel care mă chestionează să îmi explice în ce constau, în viziunea sa, aceste aşa-zise avantaje. Răspunsurile variază de la case spaţioase şi maşini de lux la petreceri extravagante cu mâncăruri şi băuturi fine şi orice alt lucru ce "poate fi cumpărat cu bani". Apoi, discuţia devine un soi de glumă şi mereu mi se pare dificil să aleg momentul în care să încep să-i demonstrez interlocutorului sau interlocutoarei că nu îl pot lua (sau nu o pot lua) foarte în serios. Eu nu identific aceste lucruri în viaţa mea, deşi sunt conştient de percepţia "ne-expaţilor" că aceasta este caracterizată de strălucire şi "high society". Ei bine, această percepţie nu este doar greşită, dar chiar aş spune că este construită în mod intenţionat. Părerea mea personală este că nu există prea multă strălucire în vieţile expaţilor, dacă le comparăm cu vieţile localnicilor (evident, comparând mere cu mere şi nu cu pere). Cel puţin, în mod sigur, nu când mă uit la viaţa mea de bancher. Domeniul bancar nu poate fi caracterizat ca fiind plin de strălucire (cu siguranţă, nu în vremurile actuale) şi nici nu are prea multe de-a face cu înalta societate. La urma urmei, eu unul merg la serviciu în fiecare zi, aşa cum o fac mulţi alţii şi încerc să îmi fac treaba cât de bine pot pentru a obţine satisfacţie, motivaţie şi împlinire din munca mea. Şi da, aşa cum o fac milioane de alţi oameni, fac asta şi pentru că primesc un salariu. Faptul că am plecat din ţara mea natală pentru a face acest lucru a însemnat renunţarea la familie, prieteni şi la mediul meu social şi cultural. Înseamnă şi să începi o altă viaţă, să te adaptezi şi să te simţi ca acasă într-o ţară nouă, într-o cultură diferită şi într-un mediu cu o limbă pe care nu o vorbeşti. Din nou, nu este vorba despre prea multă strălucire şi în mod sigur, acestea nu reprezintă avantaje ale unui stil de viaţă (de expat). Şi de obicei, în acest punct, conversaţia încetează.
O întrebare mult mai interesantă ar fi de ce oamenii îşi părăsesc ţările lor de origine pentru a lucra în altă ţară? Aproape întotdeauna, prima explicaţie este o oportunitate profesională interesantă. Când eşti flexibil şi adaptabil, poţi găsi oferte de job mai multe şi mai bune deoarece ai o rază mai mare de acţiune decât persoanele care doresc să rămână în acelaşi loc. Mulţi români foarte calificaţi şi educaţi fac exact acelaşi lucru, îşi părăsesc ţara natală. Este acesta un lucru bun sau rău? Din perspectivă individuală, acest pas poate fi foarte bun. Din punct de vedere al ţării, acest aspect poate fi şi pozitiv şi negativ. Când oamenii se întorc în ţara lor cu competenţe, experienţe şi cunoştinţe noi, le pot folosi pentru a stimula şi pentru a îmbunătăţi creşterea economică. În cazul în care aceştia pleacă definitiv, atunci, într-adevăr, poate fi o pierdere pentru forţa de muncă locală, din moment ce ţara a investit în educaţie, iar de beneficiile acelei investiţii se va bucura altă ţară.
Cu această perspectivă în minte, este interesant de analizat sectorul bancar din România, care prezintă o trăsătură interesantă. Analizând băncile din top 25, este oarecum surprinzător că 75% dintre acestea au un CEO care nu este român. Această cifră este semnificativă după orice standard. Oare România nu are suficient potenţial pentru executivi sau au plecat să lucreze în alte ţări? Din câte ştiu eu, a doua variantă nu reprezintă răspunsul la întrebare, cel puţin nu într-un procent considerabil. Aşadar, care ar putea fi motivul? Unii susţin că piaţa bancară locală nu s-a dezvoltat încă suficient de mult pentru ca tinerele talente să se afirme şi să crească. Mă îndoiesc că acesta este un motiv valid. Sectorul românesc de IT este mult mai tânăr şi, cu toate acestea, România produce cei mai talentaţi profesionişti IT la nivel internaţional. Aşadar, de ce nu sunt tot atât de mulţi CEO români în sectorul bancar? Marile bănci internaţionale consumă de regulă mult timp şi resurse considerabile pentru a atrage, dezvolta şi păstra profesionişti valoroşi. Cum peste 80% din sectorul bancar din România este deţinut de bănci străine, înseamnă că ar trebui să existe numeroase ocazii pentru ca talente româneşti din domeniul bancar să devină CEO. În mod clar, oportunităţile există. Iar dacă românii nu profită de ele, expaţii care caută astfel de locuri de muncă şi care abia aşteaptă să prindă asemenea oportunităţi, vor veni şi vor ocupa aceste poziţii. Nu este o perspectivă foarte strălucită. Şi, cu siguranţă, nu foarte "high" pentru societatea românească.
Henk Paardekooper este preşedinte şi CEO al RBS România. Opiniile exprimate reprezintă opiniile personale ale autorului şi nu angajează instituţiile cu care este asociat
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
