Moda ca lumea să se joace cu ChatGPT, să-l pună să scrie poeme ca Eminescu, poezii ca Esenin, nuvele ca Hemingway - toate astea mi-au adus aminte de o poveste veche. Eram soldat în termen. Sergentul nostru era un tip de prin Oltenia care-şi lăsase acasă o iubită şi voia să-i trimită scrisori prin care să-şi arate dragostea lui, de la 700 de kilometri depărtare. Eu mă pricepeam puţin la scris, în plus caligrafia mea era bună, şi-i compuneam lui scrisori fierbinţi de dor şi jale, către iubita de departe. El nu avea nicio idee şi se tot lamenta, „ce să-i spun, ce să-i spun”, dar eu aproape ajunsesem să plâng dupa fata aia pe care nu am vazut-o niciodată. Acum, de se va fi prins aia, de nu – că daca cunoşti pe cineva, dincolo de piele sau de culoarea ochilor, îi cunoşti şi scrisul – nu ştiu. Aşa, zic eu, e şi cu ChatGPT sau cu nou anunţatul „Bard” a lui Google sau cu ce o mai veni după astea. Că astfel de programe vor revoluţiona lumea? Cu siguranţă, da. Dar inteligenţa strălucitoare nu este a programului, ci a omului din spatele său. Poţi să scrii ca Esenin, imitându-l, dar, dacă nu esti Esenin, scrisul tău nu este decât un Esenin pus în râşniţa de cafea şi aruncat pe hârtie.
Niciun program, niciodată, nicio inteligenţă făcută nu-şi va putea depăşi creatorul. Dar noi suntem fii ai mitologiilor şi nu e rau tocmai, pentru că ne plac, şi cui copil nu-i place Harry Potter sau cărui smerit ca mine, Stăpânul inelelor? Mii de religii s-au născut şi au murit aşa cum s-au născut, în nisipul pustiilor.
Religiile sunt inventate de oameni, dar noi insistăm, de mii de ani, cel puţin de când cunoaştem scrierile vechi, că dumnezeul pe care l-am creat chiar noi ne este superior. Or, niciodată, creaţia nu poate fi superioară creatorului ei. Ciudat: l-am creat pe Yahweh, pe Zeus, pe Dumnezeu, pe Allah şi i-am făcut stăpâni peste noi. Acum punem „inteligenţa artificială” în capul listei noilor zei.
Zeus, stăpânul Olimpului, nu poate fi superior creatorului lui. Dacă nu ar fi trăit Fidias care să-i sculpteze o statuie de 12 metri, în aur şi fildeş, dacă nu ar fi fost Homer care să-i cânte şi măreţia şi ticăloşia, Zeus nu ar fi existat azi în memoria noastră. Dacă nu ar fi existat Fidias, nu ar fi existat Acropole (în Atena) şi nici vântul fierbinte care-ţi suieră în urechi când, printre ruine, urci dealul pe care, cu mii de ani în urmă, oameni vii aduceau ofrande zeilor acum morţi.
Sigur, inteligenţa artificială e un câstig. Prin capacitatea imensă de calcul, inteligenţa artificială ar putea descoperi medicamente pentru boli acum nevindecabile, ar putea revoluţiona industria sau zborurile spaţiale. Dar niciodată nu va putea scrie cu de la sine putere: „"Opreşte trecerea. Ştiu că unde nu e moarte, nu e nici iubire,- şi totuşi te rog: opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsori destrămarea” (L. Blaga).
Şi, chiar de-ar putea scrie, la ce bun? Frumuseţea lumii de aici vine. Din drama fiecăruia ce ştie că drumul lui va avea un capăt. Fiinţa este unică, drama este unică. Un program care să conducă lumea? Dacă ar avea mâini, şi o piatră ar putea scrie. Doar că nimeni nu se va opri să plânga la căpătâiul unei pietre de care se loveşte pe cărare.
