Un mit spune că struţii îşi îngroapă capul în nisip când simt pericol, de unde s-a născut şi o metaforă legată de fuga de responsabilităţi a oamenilor. În ultimele zile, după cazul de la spitalul Urziceni, unde o femeie a născut pe trotuar în faţa spitalului, se pune în practică din nou această metodă, cu angajaţi ai statului de această dată.
Ca jurnalist din Bucureşti am încercat să sun să aflu de la cei implicaţi informaţii noi pentru publicul nostru, răspunsuri la întrebările despre un caz care pare dintr-un alt secol: o femeie naşte pe trotuarul din faţa spitalului, asistată de medicii de pe ambulanţa chemată să o ducă la alt spital.
M-am lovit de un zid al lipsei de informaţii, al telefoanelor care sună fără să răspundă nimeni, al mailurilor la care nu a ajuns nicio confirmare de primire.
Astăzi, la o săptămână de la cazul care a devenit public şi emblematic pentru mai multe spitale mici, reuşesc să vorbesc cu primarul din Urziceni, Constantin Sava. A fost mai mult un monolog pentru că singura întrebare la care mi-a răspuns a fost cea de confirmare că la celălalt capăt al „firului” este primarul oraşului. I-am spus cine sunt şi de ce îl sun, voiam să înţeleg ce înseamnă suspendarea managerei spitalului din Urziceni şi mi-a închis. Am încercat din nou, de pe numărul meu nu mai reuşesc să sun la domnul primar. Primul „struţ”.
Sun la primărie, îmi răspunde după două apeluri cineva, îmi spune că primarul a ieşit în urmă cu două minute, vice-primarul nu este în instituţie. Alt „struţ”.
Am reuşit să vorbesc cu managerul oraşului care, până să se întrerupă conversaţia şi să nu mai reuşim să o refacem, mi-a explicat ce se întâmplă cu managerul suspendat. Se aşteaptă finalizarea anchetei, după care se va lua o decizie. Îl întreb cine este acum manager, nu ştie să îmi spună.
Sun la spital, la vreo cinci numere, de la secretariat, la achiziţii publice, contabilitate, director financiar, fără niciun rezultat. Alţi „struţi”. Îmi răspunde de la contabilitate, rog să vorbesc cu managerul, imi spun că ei nu pot face legătura, să sun la secretariat. Le explic că la secretariat nu răspunde nimeni şi vreau să ştiu măcar numele managerului. Redau mai jos conversaţia:
Jurnalist: Cine este noul manager?
Angajat al spitalului Urziceni: -Nu ştiu.
-Nu ştiţi cine este managerul?
-Nu.
-Păi şi cum funcţionaţi dacă nu ştiţi cine este managerul unităţii?
-Pentru informaţii să sunaţi la secretariat vă rog. Noi nu avem informaţii.
-Şi la secretariat dacă nu îmi răspunde nimeni, de unde să aflu?
-Mai încercaţi. Noi nu putem să vă ajutăm cu nimic.
-Nici măcar cu numele managerului?
-Nu, nu putem.
Alţi „struţi”.
Ministrul Sănătăţii, Alexandru Rafila, se plângea zilele trecute, la fel ca mine astăzi, că nu a reuşit să vorbească la telefon cu managera Daniela Ianuş, suspendată până la finalizarea anchetei. Fiind în subordinea primăriei Urziceni, autoritatea locală este „stăpână” peste spital, însă în conducerea unităţii medicale sunt şi reprezentanţi ai DSP Ialomiţa, care răspund direct ministerului Sănătăţii. Când au devenit Ialomiţa, respectiv Urziceni, un stat în stat în care ministrul Sănătăţii nu poate ajunge la şeful unui spital?
Miza nu este să ştie un jurnalist din Bucureşti cine este şeful unei instituţii publice. Miza stă, de fapt, în zecile de mii de lei care pleacă din „buzunarul” statului către angajaţi care nu oferă asistenţă medicală, nu răspund la telefon, nu ştiu, nu pot să ajute. Managerul spitalului din Urziceni, oricine ar fi în locul celei suspendate, încasează lunar 10.000 de lei net.
