E timpul ca cei care muncesc să primească salarizarea corespunzătoare, iar cei care merg la serviciu să se joace Solitaire să caute în altă parte acest mod de a munci. Sunt peste 50 de sporuri”, a spus recent Marcel Ciolacu, referindu-se la reforma bugetară – descrisă de el, de altfel, drept „prima reformă reală a sistemului bugetar”.
Nu e un secret pentru nimeni că percepţia, când mergi, în general, într-o instituţie de stat sau chiar într-o companie cu acţionariat de stat, este, de multe ori, cu Solitaire sau nu, că îi deranjezi pe cei angajaţi tocmai ca să fie în serviciul tău – în serviciul publicului, plătiţi din banii contribuabililor.
Mă feresc de generalizări şi sunt convinsă că există şi excepţii, oameni dedicaţi, care înţeleg valoarea muncii lor şi a unui zâmbet din spatele ghişeului pentru cei care vin în general să îşi rezolve o problemă. Zâmbetele sunt rare însă, iar universul ghişeelor maro este departe de realitatea „angajatului din corporaţie” şi a ritmului specific. În general, obişnuit cu cel puţin 8 ore de muncă, acum, în regim hibrid, departe de 9 to 5, ci obişnuit cu a fi disponibil oricând, cu stat peste program, cu strategii, valori, discuţii despre sustenabilitate ş.a.m.d., corporatistul care intră într-o instituţie publică se izbeşte de o realitate total diferită.
De aceea, mi se pare oarecum amuzantă sugestia premierului Ciolacu ca în situaţia în care angajaţii de la stat sunt nemulţumiţi de schimbările anunţate să se angajeze în mediul privat, care şi aşa duce lipsă de forţă de muncă. Cea mai recentă discuţie pe care am avut-o cu un angajat de la stat a fost într-o primărie din provincie, unde am plătit câteva taxe – am ajuns în faţa unui ghişeu gol, persoana de acolo era „ieşită puţin”, a revenit într-un final, nu a salutat, am avut senzaţia că ceea ce îmi transmite este că îmi face un mare serviciu, iar la final, când am spus că îmi doresc să plătesc cu cardul, m-a certat că nu am anunţat-o dinainte, pentru că ea a făcut deja chitanţele. „OK, dar nu aţi întrebat”. Imaginaţi-vă un astfel de comportament la recepţia unui hotel sau la secretariatul unei multinaţionale din Pipera. N-am primit niciun răspuns, am făcut rost de cash şi nu am primit nici măcar un răspuns la salutul de plecare.
M-am gândit instant la cartea „Cultura serviciilor superioare” a lui Ron Kaufman, axată pe schimbările pe care le pot face un zâmbet, o rezolvare a unei probleme în mod corespunzător de către angajaţii din servicii. Totuşi, cei la care a ajuns cartea sau sunt interesaţi de un astfel de subiect sunt angajaţii din companiile private, ca urmare a faptului că înţeleg cum un serviciu bine făcut poate să facă diferenţa şi să devină un avantaj competiţional. În lipsa competiţiei însă, un astfel de efort pare fără sens.
Citiţi continuarea pe www.businessmagazin.ro
