Criza curentă a datoriilor suverane va scoate guvernele europene din capcana anticipaţiilor în care acestea se află de aproape 60 de ani. Capcana anticipaţiilor constă într-un echilibru în care, datorită concepţiilor etatiste, publicul se aşteaptă la intervenţii salvatoare ale guvernului şi sancţionează eşecul acestuia de a satisface aşteptările. În particular, publicul răsplăteşte intervenţia guvernelor în situaţii dificile, chiar dacă lipsa intervenţiei nu ar fi urmată de consecinţe negative. În schimb, lipsa acţiunii este sancţionată. Capcana anticipaţiilor duce la maximizarea intervenţiei şi, astfel, la îndatorarea masivă a guvernelor. Schimbările în comportamentele publicului şi ale politicienilor pe care le va determina criza datoriilor suverane vor împiedica reintrarea guvernelor în această capcană.
În Europa, oportunitatea pentru ieşirea din capcana anticipaţiilor s-a deschis când, date fiind datoriile publice mari, recesiunea a dus la supraîndatorarea unui număr relativ mare de guverne. Pentru prima dată, din cauza supraîndatorării, multe guverne europene nu mai pot interveni prin creşterea deficitelor bugetare pentru a combate recesiunea, aşa cum aşteaptă publicul. Inacţiunea nu este o soluţie din moment ce ar duce la reducerea neordonată a datoriilor pe piaţă, generând pierderi imense de locuri de muncă şi de voturi. Dar şi acţiunea ar fi penalizată de public. Pentru a preveni ce poate fi mai rău, guvernele supraîndatorate ar trebui să adopte bugete de austeritate, care, de asemenea, duc la pierderi de locuri de muncă, de alocaţii bugetare individuale şi de voturi. Şi publicul, şi politicienii sunt astăzi între ciocan şi nicovală.
Situaţia este dificilă atât pentru guvernele supraîndatorate, cât şi pentru celelalte ţări ale căror entităţi sunt expuse faţă de guvernele supraîndatorate. Pe de o parte, politicienii ştiu că rezolvarea neordonată a crizei datoriilor suverane din Europa va avea consecinţe incomparabil mai mari decât soluţia ordonată a bugetelor austere. De aceea, pentru a minimiza pierderea de locuri de muncă, este raţional ca ei să aleagă bugete austere. Fiind nevoite să făcă această alegere într-o perioadă de încetinire a creşterii economice sau de recesiune, guvernele ies din capcana anticipaţiilor.
Pe de altă parte, publicul aşteaptă crearea de locuri de muncă şi nu realizează că alegerea bugetelor austere minimizează pierderea de locuri de muncă. Dimpotrivă, publicul va înregistra o profundă insatisfacţie legată de creşterea şomajului. Dar exact această insatisfacţie profundă garantează că, pe termen lung, guvernele nu vor reintra în capcana anticipaţiilor.
Experienţa arată că insatisfacţia profundă generată de o criză majoră, spre deosebire de insatisfacţiile minore asociate cu crizele mai puţin adânci, va rămâne în memoria colectivă pentru mult timp şi va cenzura comportamentele. De exemplu, hiperinflaţia din Germania anilor 20 nu a fost uitată. Nemţii îşi aduc aminte că indisciplina monetară a mutat nivelul preţurilor de un miliard de ori mai sus în numai trei ani. Această memorie a fost depozitată şi la Bundesbank, banca centrală a Germaniei, pe tradiţia căreia s-a axat şi BCE, şi care, începând de atunci, a avut cvasipermanent ca obiectiv prioritar combaterea inflaţiei. Un alt exemplu este în SUA, unde nu s-a uitat faţa hidoasă a unui nivel extrem al şomajului din perioada Marii Depresii, astfel că Fed-ul are ca priorităţi atât inflaţia, cât şi ocuparea.
Acelaşi mecanism cred că va funcţiona pentru a împiedica reintrarea statului în capcana anticipaţiilor. Efectele actualei crize a datoriilor suverane asupra ocupării vor fi suficient de dureroase pentru a nu fi uitate pentru multe decenii. În memoria colectivă se va păstra ideea că datoriile publice mari duc la şomaj înalt. Experienţa a aratat publicului că statul care se îndatorează pentru a finanţa cheltuieli excesive, inclusiv sociale, este nesustenabil. Din această situaţie decurg mai multe consecinţe pe termen mediu-lung.
În primul rând, depozitarea în memoria colectivă a consecinţelor negative ale supraîndatorării va duce la crearea unui nou tip de public, care va fi adversar al datoriilor publice mari şi al alocaţiilor sociale în exces. Noul public va formula o cerere crescută pentru un stat responsabil fiscal. Cererea publicului pentru un stat responsabil fiscal se va transforma la nivel operaţional într-o cerere crescută pentru reguli în conceperea şi implementarea politicilor fiscale, în special pentru reguli împotriva supraîndatorării şi a alocaţiilor sociale excesive.
Cererea crescută pentru astfel de reguli în politica fiscală va da naştere unui nou tip de politicieni, care vor satisface această cerere. Astfel, revoluţia începută în anii 70 prin extragerea politicii monetare de sub tutela guvernului va fi încheiată de politicieni prin extinderea ei şi în aria fiscală. Politica fiscală va continua să rămână apanajul politicienilor, dar politicienii vor vota introducerea unui mai bun raport între reguli şi discreţie în această arie. Astfel, amintirea negativă despre supraîndatorare va fi depozitată în instituţii democratice. Publicul adversar al îndatorării şi al alocaţiilor sociale excesive va începe să-i aprecieze mai mult pe politicienii care vor da dovadă de responsabilitate acolo unde va rămâne loc pentru decizii discreţionare. Din cauză că se va adresa unui electorat cu memorie referitoare la supraîndatorare şi alocaţii sociale excesive, noul tip de politician nu va mai putea să abuzeze de ruta discreţionară a politicii fiscale. Diferenţele dintre stânga şi dreapta pe aceste probleme se vor atenua, ceea ce va restructura scena politică prin erodarea profundă a concepţiilor etatiste. În acest fel, se va ieşi în mod sustenabil din capcana anticipaţiilor.
Formarea noului public va începe cu cea mai mare segregare intergeneraţională care va fi avut loc vreodată în Europa. În general, tinerii vor fi cei care vor impune noile reguli referitoare la limitarea îndatorării publice. Generaţiile actuale vârstnice se vor opune reducerii în termeni nominali a alocaţiilor sociale curente, dar pe termen mediu omogenitatea publicului adversar al îndatorării şi al cheltuielilor excesive va creşte.
Cele trei schimbări - cea a publicului, cea a statului şi cea a politicianului - vor crea un nou raport între sectorul asistat (cei care primesc ajutoare) şi cel ocupat (cei care lucrează în sectorul privat sau în cel public). Sectorul ocupat va exercita o guvernanţă adecvată asupra politicienilor pentru a menţine volumul alocaţiilor sociale în limite sustenabile.
Aici supraîndatorarea este definită ca acel nivel al raportului datorie publică/PIB de la care pieţele nu mai acceptă să finanţeze statele sau le finanţează cu costuri care duc rapid la neacceptarea de către investitori a continuării finanţării. Evident, apariţia recesiunii sau a perspectivelor recesioniste poate muta un stat de la starea de îndatorare relativ înaltă la cea de supraîndatorare foarte repede.
Lucian Croitoru este consilier al guvernatorului Băncii Naţionale
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
