Astăzi unii politicieni şi oameni de afaceri sunt de părere căar trebui să renunţăm la acordul cu FMI. Aceasta înseamnărenunţarea la unele reforme şi accentuarea dezechilibrului bugetar.Am adus argumente că aceasta ar fi o greşeală, deoarece am pierdefinanţarea oficială a FMI, dar şi credibilitate. Odată cucredibilitatea, am pierde şi o parte din intrările private decapitaluri, care acum sunt la niveluri insuficiente pentru a reluacreşterea economică. În această secţiune vreau să arăt că aşa s-aîntâmplat aproape constant în ultimii 20 de ani, ceea ce a menţinutsărăcia relativă şi dependenţa masivă a economiei româneşti definanţarea externă.
În perioada 1990-1992 economia a scăzut cu 25 de procente. Aceastăscădere a fost determinată în bună măsură de căderea pieţelor CAER,dar şi de lipsa finanţării externe adecvate. Din cauza reformelorincomplete, o parte a finanţărilor externe promise nu au putut fiaccesate. Parţial, acesta a fost preţul plătit pentru conservarea,din raţiuni de extragere a rentelor, a unui rol mare pentru stat.Angajamentele din acordul încheiat în aprilie 1991 cu FMI pentru unan a fost terminat fără a trage ultima tranşă. Lipsa reformelor şia ajustării cheltuielilor publice a dus la epuizarea rezervelorvalutare ale ţării. Pentru a ameliora restricţia externă s-a luatdecizia greşită de a naţionaliza valuta companiilor. În 1992,România avea un deficit nominal al sectorului public consolidat(guvern plus BNR) de 8 procente din PIB, iar în termeni realideficitul a fost de 20 de procente din PIB. Deficitul reflectainclusiv subvenţiile implicite acordate prin rata de schimbsupraevaluată şi prin ratele negative ale dobânzilor.
În perioada 1993-1996 economia a crescut, deşi intrările decapitaluri nu au fost substanţiale. Lipsa finanţării externeadecvate a fost compensată, în mod nesustenabil, prin subvenţiiexplicite şi implicite, ultimele fiind acordate prin menţinereacontrolului asupra ratei de schimb, prin dobânzi negative şi princredite direcţionate. S-au încheiat două acorduri cu FMI, în 1992şi în 1994, dar ambele au fost abandonate după tragerea primelortranşe din lipsa de progres pe calea reformelor structurale, carevizau reducerea rolului statului în economie. Deficitelecvasifiscale au rămas relativ mari.
În perioada 1997-1999, confruntată cu dificultăţi de finanţareexternă şi cu subvenţii implicite reduse, economia a scăzut cu 14procente. În această perioadă au fost promovate reformesubstanţiale, inclusiv liberalizarea pieţei valutare. Totuşi,reformele privind reducerea deficitului bugetar şi a sectoruluipublic au fost insuficiente şi acordul încheiat cu FMI şi BancaMondială în februarie 1997 s-a finalizat fără tragerea ultimelortranşe. S-a spus recent că proasta gestiune a datoriei publice agenerat o vulnerabilitate majoră a economiei româneşti în perioadarespectivă. Nu cred! Vulnerabilitatea a venit de la faptul cămăsurile de reformă nu au fost duse la bun sfârşit. Dacă politicilear fi fost aplicate corect şi deficitul bugetar se situa înlimitele agreate, finanţarea externă ar fi fost disponibilă în maimare măsură. Dar volumul rentelor extrase ar fi fost mai mic.
În perioada 2005-2008 economia a crescut cu 5 procente în medie pean, finanţată de intrările mari de capitaluri. În această perioadăpărea că finanţarea externă şi maximizarea rentelor pot coexista petermen mediu. Deşi acordul încheiat în 2005 cu FMI a fost întreruptdin cauza depăşirii deficitului bugetar şi neîndeplinirii altorangajamente asumate, intrările de capitaluri private au continuatsă fie substanţiale. Aceasta a încurajat autorităţile să continuesă implementeze politici fiscale şi politici ale veniturilorsalariale prociclice, accentuând deteriorarea contuluicurent.
În această perioadă, PIB a crescut cu 28,2 la sută, în timp cesalariul mediu brut şi pensia medie au crescut în termeni reali cu62,1 procente şi respectiv 113,7 procente. Numărul de persoaneangajate în sectorul public a crescut cu aproape 170 de mii, maiales la nivelul autorităţilor locale. Cu alte cuvinte, o parte dindeficitul contului curent, care ajunsese la aproape 14 procente dinPIB în 2007, a fost preţul plătit pentru creşterea dimensiuniistatului. Această creştere a fost vizibilă atât în creştereaponderii cheltuielilor publice în PIB, cât şi în deficitelestructurale.
Ca procent din PIB, cheltuielile bugetului general consolidat, aufost reduse de la 38,5 în 2000 la 33,5 în 2004, prin implementareasingurului acord cu FMI care a fost dus la bun sfârşit. Deficitelestructurale în această perioadă au fost mai mici decât celeefective, cu excepţia anului 2004, când creşterea economică a fostpeste potenţial. Dar, ca procent din PIB, începând cu anul 2006,cheltuielile totale ale bugetului general consolidat au crescut dela 33,5 procente în 2005 la 37,6 în 2008. Deficitele structuraleale acestei perioade au fost mai mari decât cele efective şi încontinuă creştere. De la mai puţin de un procent din PIB în 2005,deficitul structural al bugetului general consolidat a atins 4procente în 2007 şi 8,5 procente în 2008.
În 2009, criza economică mondială a făcut ca România să seconfrunte din nou cu problema finanţării externe, dar subliniez căproblema ar fi apărut şi dacă nu se declanşa criza financiarăinternaţională. Dată fiind mărimea deficitului structural albugetului general consolidat în 2008 şi criza financiarăinternaţională, guvernul nu ar fi găsit finanţare externă pepieţele private decât la costuri foarte mari. A fost nevoie deacordul cu FMI, UE şi alte instituţii financiare. Sectorul privatşi cel bugetar au reacţionat diferit în termenii ajustărilor.Sectorul privat a făcut reducerile necesare de activitate şipersonal în 2009. Statul nu a putut să facă acest lucru şi pondereacheltuielilor guvernului general consolidat a crescut în 2009 la40,4 procente din PIB.
FMI şi UE au condiţionat acordarea împrumutului de efectuarea decorecţii majore pe partea cheltuielilor. În 2009, în termenistructurali, ajustările au fost de un punct procentual din PIB,aproape exclusiv pe partea de cheltuieli. S-a spus recent căproasta gestiune a datoriei publice în perioada 2005-2008 a generato vulnerabilitate majoră a economiei româneşti. Cred că pe bazacelor arătate putem respinge această ipoteză. Se poate spune însăcă dacă în această perioadă politicile fiscale şi de venituri ar fifost bune, împrumutul de la instituţiile menţionate ar fi putut fimult mai mic.
Faptul că în întreaga perioadă 1990-2010 doar un singur acord cuFMI a fost finalizat cu succes dovedeşte că principala cauză ainiţierii acordurilor a fost constrângerea financiară externă şi nuideea de reforme. Acordurile au adus credibilitate şi bani pentrureforme. Dar reformele fie nu au fost iniţiate, fie au fostîntrerupte prematur, de cele mai multe ori în numele imperativelorsociale. Reformele complete şi politicile coerente ar fi permismaximizarea venitului pe locuitor şi ar fi prevenit polarizareaveniturilor. În schimb, reformele incomplete şi politicileincoerente au permis maximizarea rentelor. În consecinţă, Românianu poate genera economii interne suficiente pentru a relaxasemnificativ constrângerea externă. Din această perspectivă, suntemca acum 20 de ani.
Rămâne însă de văzut dacă acordul curent cu FMI, UE, Banca Mondialăva avea soarta pe care au avut-o cele mai multe acorduri. Cu altecuvinte, rămâne de văzut dacă simbioza dintre birocraţie şi ceea cear trebui să fie elitele de afaceri a graduat la nivelul de eliteautentice, care maximizează intertemporar venitul pelocuitor.
Încotro cu statul?
La începutul anilor 90, în SUA şi Marea Britanie se vorbea desfârşitul erei guvernelor mari. În esenţă, această viziune avea obază în setul de recomandări ale Consensului de la Wshington şi alegeneraţiilor ulterioare de reforme. Astăzi, nu numai că guvernelesunt din nou mari, dar sunt chiar mai mari ca acum două decenii şiau asociată o ideologie puternică. În ultimii ani, adică într-operioadă relativ scurtă de timp s-au produs schimbări care au măritrolul şi puterea statului.
Cel mai recent, rolul şi mărimea statului au crescut sub influenţacrizei financiare, când multe state au făcut cheltuieli mari pentrusprijinirea băncilor şi prevenirea depresiunii economice. În 2009(anul 2006 în paranteză), cheltuielile publice atingeau, ca procentdin PIB 54,2 (48,6) în Belgia, 58,6 (51,6) în Danemarca, 50,4(43,2) în Grecia, 55,6 (52,7) în Franţa, 51,9 (48,7) în Italia,49,8 (52) în Ungaria, 51,6 (45,5) în Olanda, 51,8 (49,5) înAustria, 51 (49,5) în Portugalia, 55,6 (46,3) în Finlanda, 51,7(44,1) în Marea Britanie, ca să dau doar câteva exemple. Dupăîntâlnirea de pe 2 aprilie 2009 a G-20, primul ministru britanic deatunci, Gordon Brown declara că vechiul Consens de la Washingtoneste terminat.
Criza curentă se deosebeşte de criza care a impus Consensul de laWashington, dar face actuale recomandările lui referitoare lastabilizare, mai ales pentru ţările dezvoltate. Cele două crize auîn comun faptul că a întrerupt accesul la credite. În multe ţăridezvoltate, băncile nu s-au mai finanţat între ele şi banii privaţiau fost substituiţi cu bani de la guverne. Deficitele bugetare şidatoria publică au crescut, făcând evident că dimensiunea economicăa statului a ajuns la limite prea mari. În multe economii emergentes-a întrerupt finanţarea externă privată şi a fost nevoie de banide la FMI, UE şi alte instituţii financiare. Pentru ţări caRomânia, cu deficite de cont curent mari şi cu un sector bancardependent de finanţarea externă constrângerea a fost resimţităfoarte puternic .
În perioada 2006-2008, în România, salariile au crescut mai repedeîn sectorul public decât în sectorul privat. Aşa s-a întâmplat însăşi în alte ţări. Probabil puţini români îşi imaginează că angajaţiidin sectorul public sunt mai bine plătiţi decât cei din sectorulprivat atât în Marea Britanie cât şi în SUA. Criza financiarăinternaţională a făcut să pară că lupta a fost câştigată de stat şide adepţii unui rol mai mare al statului în economie.
În SUA, Anglia, statele nordice ale Europei şi în Europe de sud-estdezbaterile despre mărimea şi eficienţa statului încep să devinăconsistente. Îngrijorarea provine de la faptul fundamental cădimensiunea economică a statului (ca participare procentuală laproducerea PIB) şi puterea acestuia au ajuns să fie foarte mari.Mulţi factori au contribuit la această tendinţă, iar esenţadezbaterilor este că ea trebuie inversată. Condiţiile inversării seacumulează deja, numai că inversarea va fi dificilă.
Criza financiară a dus nu numai la creşterea cheltuielilor statuluica procent din PIB dar şi la schimbări în modul în care suntprivite meritele relative ale guvernelor şi pieţelor. Pentrumoment, concepte ca stabilizare, privatizare, şi liberalizare trecîn plan secund. Pe lângă creşterea volumului cheltuielilor publiceîn răspuns la criza financiară au crescut şi numărul birocraţilorcare trebuie să scrie şi să aplice reglementările.
Reglementările sunt tot mai complicate şi numărul de agenţiireglementatoare a crescut semnificativ la nivel naţional şisuprastatal. Mecanismul de creştere continuă a reglementărilor şi ainstituţiilor asociate îşi are baza în faptul că obiectulreglementării este trecutul, în timp ce evoluţiile care se combinăpentru a duce la viitoarea criză financiară trec, în mod obiectiv,neobservate. Astfel, în timp ce puterea lor creşte tot timpul,reglementatorii sunt mereu surprinşi de crize.
Dar cererea pentru un stat mai mare şi mai puternic a început săcrească cu mult înainte de izbugnirea crizei financiare. Şi alţifactori au dus la inflatarea statului. Aceştia sunt schimbărileclimaterice, care cer un răspuns public şi duc la noi şi complicatereglementări; amplificarea terorismului şi creştereacriminalităţii, care au dus la creşterea aparatului de supravegherea populaţiei; problemele demografice şi insecuritatea locurilor demuncă, care duc la creşterea cererii de sisteme de asigurărisociale; globalizarea şi apariţia unor noi puteri economice care auo viziune asupra statului diferită de cea exprimată în Consensul dela Wahington. Unii dintre aceşti factori au în comun faptul că aparîn răspuns la câte o criză.
Tot reacţionând la unele crize, statul creaşte până când el însuşiajunge să se confrunte cu o criză. Treptat, acţiunile sale tind săîncalce recomandări ale consensului de la Washington. Deficitelebugetare cresc la niveluri care creează mai multe probleme decâtrezolvă. Datoria publică creşte atât de mult încât o parte tot maimare din cheltuieli trebuie utilizate pentru plata dobânzilor.Aceste evoluţii pot duce la stagflaţie. Aşa s-a întâmplat în multeţări în anii 70, când a apărut marea inflaţie. Aşa s-a întâmplat încazuri izolate în anii 90.
Crizele au dus în anii 70 la o schimbare de concepţie şi a începuto eră de reducere a rolului statului. Aşa s-a întâmplat în Suediala începutul anilor 90, dar şi în alte ţări cum ar fi Canada, NouaZeelandă, Olanda care au trecut la programe de reducere acheltuielilor bugetare. Aşa se întâmplă azi în Grecia şi în multealte ţări care au deficite bugetare şi datorii publice mari. Aşa artrebui să se întâmple astăzi şi în România. Lecţia acestor episoadeeste că crizele care determină creşterea mărimii statului pe termenscurt, cum este cea de acum, pot duce la reducerea lui pe termenmai lung.
Deşi suportul ideologic pentru creşterea rolului statului pare maiputernic decât oricând, el va slăbi în viitorul apropiat relativrepede. Nu acelaşi lucru se va întâmpla însă cu procesul dereducere a dimensiunii statului. Acest proces va fi extrem de greu.Primul pas va fi în direcţia reglajului în doctrina politică.Aceasta se vede deja atât în Europa cât şi în SUA. În MareaBritanie puterea s-a mutat deja de la laburişti la conservatori. ÎnUngaria a venit la putere un partid de dreapta. În SUA, înMassachusetts, democraţii au pierdut în favoarea conservatorilor.Cred că aceste ajustări vor continua în această direcţie, inclusivîn România.
Totuşi, aceasta nu înseamnă că dezbaterile teoretice vor merge înaceeaşi direcţie. Probabil că se va accepta, mai puţin ideea "nucontează mărimea guvernului, ci eficienţa lui". Este posibil cadezbaterile să se focalizeze pe tema eşecurilor pieţei şi aeşecurile guvernului. Poate că se va reflecta mai mult despre cetrebuie să facă guvernul cu eficienţă sporită şi de unde trebuie săse retragă, cel puţin parţial.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
