Cererea Ministerului de Finanţe către agenţia de rating Standard & Poor's de a-i acorda un termen de două săptămâni pentru a decide evaluarea perspectivei pentru ratingul de ţară este o premieră în istoria relaţiilor între Guvernul României şi agenţia de rating americană.
Sau cel puţin este o premieră pentru opinia publică. Dacă astfel de scrisori au mai fost trimise, despre ele nu s-a ştiut.
Ce se poate spune ca urmare a trimiterii acestei scrisori este că Guvernul României dansează în acest moment „pe sârmă” în faţa finanţatorilor externi. Orice pas greşit va trimite economia românească înapoi cu patru-cinci ani, într-o zonă a incertitudinilor şi a sancţionării de către pieţe a derapajelor bugetare.
Întrebarea e dacă politicile din ultimii ani - de apăsat până la capăt pe pedala creşterilor salariale şi a unor deficite bugetare spre 3% din PIB - chiar merită. Cu politici mai prudente şi deficite bugetare mai strânse, România ar fi fost astăzi foarte probabil mai sus ca rating.
Pe de altă parte, ajustările fiscale sunt dureroase şi îngreunează şi mai mult recuperarea decalajului care desparte România de ţările dezvoltate. România, ca orice ţară de la periferie, aflată în subdezvoltare, este într-o continuă dilemă între a se împrumuta pentru investiţii în infrastructură, în educaţie, în cercetare şi a respecta rigorile pe care le cer pieţele internaţionale.
Şi toate aceste investiţii, prin care să ajungi în final să măreşti productivitatea şi să urci pe scara valorii adăugate, să nu mai fii doar un simplu furnizor de materie primă - fie aceasta cupru, cherestea, cereale sau pur şi simplu mână de lucru ieftină pentru industria confecţiilor sau creiere pentru serviciile de call-center - înseamnă finanţare pe termen lung,
Zeci de ani, ţări din America Latină sau Asia, nu mai vorbim de Africa, nu au putut sparge acest cerc vicios al îndatorării, căzând şi recăzând precum Sisif cu bolovanul său, pe spirala creşterii dobânzilor din cauza creşterii riscului.
Aceasta este de fapt povara oricărei ţări care vrea să păşească în clubul privilegiaţilor, al ţărilor cu peste 40.000-50.000 de dolari per capita, unde nu intră decât a 10-a parte din populaţia lumii: să plătească o dobândă mai mare pentru că este percepută de pieţele internaţionale ca fiind mai riscantă, şi atunci tocmai împovărarea dobânzilor va tăia de fapt din elanul economiei.
Trebuie să alergi atunci ca şi un soldat care trebuie să alerge la fel de repede sau mai repede decâ colegii săi, dar cu o raniţă de două ori mai grea. Chiar în aceste săptămâni, României i se pregăteşte o raniţă mai grea.
Dacă Standard & Poor's va deprecia perspectiva de rating de la stabil la negativ, iar până la sfârşitul anului se va şi materializa această perspectivă, în sensul scăderii ratingului, dobânzile pe care va trebui să le plătească statul român vor fi mai mari, dar nu numai acestea, ci şi dobânzile pe care va trebui să le plătească companiile cât şi persoanele fizice.
Ani întregi de stabilitate macroeconomică vor fi şterşi, bolovanul va cădea înapoi spre vale şi România va trebui să o ia de la capăt. Merită toată această involuţie pentru o creştere a ponderii salariilor bugetare până la 10% din PIB? Măcar dacă ar fi derapat bugetul şi ar fi fost nevoie de noi taxe pentru cheltuielile în infrastructură.
Dar în 2017 şi în 2018, piaţa construcţiilor a fost pe minus, la fel ca şi cheltuielile de capital ale statului.
Pe de altă parte, este de ramarcat faptul că există iniţiative de a convinge că derapajele pot fi eventual corectate. Toată această desfăşurare de argumente privind posibilitatea existenţei unor opţiuni pentru economie şi pentru dezvoltare este în sine o abordare care ar fi trebuit de mulţi ani să fie asumată în România.
Nu poţi să stai la infinit şi să spui că nu suntem nemţi, nu avem cultura nordică a muncii şi de asta nu avem nici productivitate şi niciodată nu vom fi o economie dezvoltată. Cu derapaje, cu riscuri, cu măsuri care pot, iată, provoca valuri de critici, ori avem o şansă şi o folosim, ori acceptăm „deuda eterna” (datoria eternă), soarta Argentinei.
