Conform opiniilor analistilor, companiile din zona euro nu se asteapta la un reviriment al cererii, iar economia va avea un nivel de crestere de aproximativ 1,9-2% pentru 2019, o medie aproape de asteptari, dar la cel mai de jos nivel din 2013 incoace. Expertii Bancii Centrale Europene au estimari si mai pesimiste privind cresterea economica: 1,7%. Daca primele doua economii dau semne de incetinire din motive diferite (perspectivele sumbre pentru industria auto, in Germania si impactul negativ al revoltei “vestelor galbene” asupra comertului in Franta), privitor la Italia si Spania estimarile sunt pozitive, ca urmare a cresterii sustinute a ponderii serviciilor. Dar de ce suntem in acest peisaj eterogen? Catre ce ne indreptam ? La ce trebuie sa se astepte Romania, in perspectiva integrarii in zona euro? Raspunsurile la aceste intrebari se gasesc in modul in care functioneaza moneda euro si in interferentele, disparitatile si contradictiile economice pe care le genereaza sau le va genera pe termen mediu.
Aceasta pentru ca deja la nivelul intregii Uniuni Europene avem disparitati si contradictii economice importante, chiar daca se estimeaza ca riscul unei recesiuni ramane « scazut », tinand cont de conditiile financiare favorabile, dinamica pozitiva a pietei muncii si cresterea salariilor. Dincolo de calitatea vietii, de nivelul de maturitate sociala, dincolo de principalii indicatori macroeconomici, de convergenta si de celelalte criterii de trecere la euro (inflaţia, deficitul bugetar, cursul de schimb, dobânzile şi datoria publică), unul dintre cele mai importante elemente de urmarit este rata somajului. In timp ce tari riverane Mediteranei precum Spania, Franta, Italia, Grecia, Cipru se confrunta cu problemele majore ale unui somaj de masa, in nordul si estul continentului somajul este foarte scazut si aceste tari sufera de lipsa de forta de munca. Disparuta odata cu criza din 2008, lipsa de personal a revenit in forta incepand cu anul 2012. In tarile Europei de Est, inclusiv in Romania, acest fenomen este generat in special de cresterea economica accelerata, dar si de imbatranirea populatiei si accentuarea emigratiei catre tarile Europei de Vest. 7,5 milioane de cetateni ai tarilor Europei de Est au emigrat, majoritatea fiind din Romania. Analistii sugereaza ca masuri necesare pentru toate aceste tari cresterea salariilor, reducerea impozitelor pentru salariile mici si chiar controlul frontierelor. O parte dintre masurile sugerate par deja sa-si faca simtita prezenta, dar nu si eficienta. In Ungaria, majorarea salariilor pentru atragerea si retinerea oamenilor de valoare si-a atins relativ repede limitele, iar in Romania majorarile salariale realizate de Guvern nu par sa-i opreasca deocamdata pe romani sa plece. Pe de alta parte, in tari precum Germania sau Olanda, unde rata somajului se situeaza intre 3 si 4%, exista o lipsa acuta de personal in domenii precum sanatatea, meseriile artizanale, serviciile sau constructiile. Polonia, ce se confrunta cu o lipsa de personal cronica, a facut apel intr-o prima etapa la ucrainieni si de curand la filipinezi, care se integreaza usor in societatile avand religie majoritar catolica.
Disparitatile si contradictiile apar apoi chiar in interiorul zonei euro. Transformata si consolidata, moneda unica nu beneficiaza insa de o sustinere unanima din partea tarilor membre. Neacoperind unul din criteriile sale de baza, anume asigurarea suveranitatii politice, uniunea monetara a divizat mai degraba statele decat sa le apropie, inclusiv la nivelul celor mai puternice economii ale sale, Germania si Franta… Franta se teme de forta economica a Germaniei. Germania se teme de indisciplina in gestiunea finantelor publice in tarile din sud. Dupa aceea, divergentele economice si sociale ce exista intre multe din statele membre au relansat dezbateri aprinse privitoare la valoarea adaugata reala a monedei euro. Germania este acuzata ca profita cel mai mult de moneda europeana. Populistii francezi si italieni sustin ca tarile lor ar duce-o mai bine fara euro. Tarile din nord insista asupra necesitatii respectarii regulilor si a dezvoltarii competitivitatii. Tarile din sud reclama mai multa solidaritate si au reusit pentru moment, in urma presiunilor efectuate de Franta, sa obtina alocarea unui buget relativ simbolic dedicat statelor ce trebuie sa castige in competitivitate.
Cu toate acestea, moneda euro se doreste a fi un demers ireversibil. Ireversibilitatea asumata se explica atat prin dorinta motorului franco-german de a o mentine, oricare ar fi costurile, prin impactul politic si economic imens asociat unei potentiale dizolvari, dar si prin ostilitatea majoritatii europenilor fata de un eventual abandon. Drama Brexit ar trebui sa fie o alerta pentru intreaga Uniune Europeana. Pe termen lung, solutia ar fi ca Uniunea Europeana sa evolueze catre o federatie cu fiscalitate, buget, diplomatie si armata comune. Pana atunci ne vom putea multumi doar cu o piata unica, integrarea in zona euro si politicile macroprudentiale nationale destinate sa reduca din socurile generate de politica monetara europeana.
Dealtfel, pentru cea dea douazecea aniversare a euro, tarile membre au preferat mai degraba discretia. Acesta pentru ca uniunea monetara a servit interesele unor state membre, fara sa contribuie in mod semnificativ la cresterea economica, stimularea schimburilor comerciale si financiare dintre toate tarile zonei euro sau la convergenta economica. Singurele sale succese veritabile par sa fie controlul inflatiei si a dobanzilor de referinta. Dar aceasta mentinere artificiala la nivel scazut a dobanzilor de referinta a incitat multe tari sa-si finanteze deficitele bugetare sau alte nevoi economice prin datorie. Cand situatia s-a degradat, scurgerile masive de capital au dus la o dezintegrare financiara a zonei, in lipsa unor veritabile mecanisme de convergenta. Un exemplu graitor este criza din Grecia, unde moneda euro nu a putut sa-si joace rolul de scut impotriva socurilor externe, asa cum s-a dorit. Ea nu a fost nici un factor federator pentru state, destinat sa le oblige sa-si creasca competitivitatea interna. Se pune din ce in ce mai des intrebarea daca tari precum Grecia sau Italia pot sa aiba crestere economica in zona euro. De exemplu, PIB / cap de locuitor in Italia nu a progresat deloc in ultimii 10 ani, conform datelor publicate de analisti. Diferentele orientarilor politice dintre nordul si sudul Europei sunt enorme si aceasta face dificila convergenta pe teme foarte importante precum intermedierea financiara, stimulentele fiscale, rolul bancilor si pietelor de capital in finantarea companiilor, limitarea datoriilor suverane, …
Divergente exista si la nivel institutional. A atras atentia in ultima perioada un conflict deschis intre Banca Centrala (BCE) si Curtea de Conturi Europeana (CCE). CCE reproseaza BCE lipsa de transparenta in ceea ce priveste supravegherea bancara si a cerut sprijinul autoritatilor europene de la Bruxelles pentru a avea acces la documentele ce-i permit sa faca un audit complet al Mecanismului Unic de Supraveghere. Pe de alta parte, BCE a recunoscut riscurile ce pandesc zona euro, mentine dobanzile la un nivel scazut, dar nu propune pentru moment solutii. BCE cauta sa castige timp, conform analistilor. Nu trebuie ignorat faptul ca practic, pentru o perioadă îndelungată, operaţiunile de refinanţare pe termen lung de tip TLTRO ale BCE au constituit un dispozitiv de subvenţionare a băncilor comerciale din zona monedei europene cu sute de miliarde de euro pentru stimularea acordării de credite. Efectul acestor politici asupra dobânzilor de creditare a fost considerabil. Tarile europene din afara zonei euro (inclusiv Romania) nu au beneficiat de astfel de avantaje.
Criza din 2007-2008 a fost insa o ocazie pentru a corecta slabiciunile monedei unice si a-i ameliora sistemul de guvernanta, dar a oprit ascensiunea sa catre statutul de moneda internationala de referinta si a pozitionat-o pentru multa vreme in spatele dolarului. Cifrele vorbesc de la sine : ponderea euro pe pietele financiare internationale a scazut de la 19% in 2001 la aproximativ 15-16% in 2016, in timp ce dolarul se mentine undeva la nivelul de aproximativ 43-44%. Euro reprezinta aproximativ 20% din rezervele bancilor centrale, in timp ce dolarul isi mentine « partea leului » la un nivel de peste 60%. Cu titlu de informare, analistii reproseaza Bancii Centrale Europene dinamismul scazut in realizarea de contracte de schimb valutar la termen de tip SWAP cu bancile centrale africane, loc ce a fost preluat in ultimii ani de China. In urma crizei, incepand cu anul 2010, bancile centrale ale tarilor emergente si-au diversificat si mai mult plasamentele in afara zonei euro, datorita lipsei de unitate si a riscurilor. Se impune deci un cadru institutional adecvat destinat sa accelereze unificarea bancara si a pietelor de capital, emisiunea de obligatiuni, cat si implementarea unei veritabile politici economice si fiscale europene. Dar pana atunci va fi un drum lung de parcurs…
Ultimii douazeci de ani ne-au aratat ca euro este un bun supravietuitor. Urmatorii ani vor fi mai putin generosi. Ce va fi? Intre un prezent plin de contradictii si un viitor ce asteapta ghicitorii in stele este greu sa gasim un raspuns…
Florin Luca