Piata imobiliara este, intai si intai, o grupare de institutii ce intermediaza vanzari si cumparari de cladiri. Sau de terenuri. Si spun "grupare de institutii" fiindca, astazi, rareori se mai fac tranzactii imobiliare pe cont propriu. Pana si vanzarea unei garsoniere este incredintata unei firme specializate. Totodata, este un cadru de comert in care mii de oameni, poate chiar zeci de mii, adauga prin speculatii un plus de castig la veniturile lor. Uneori substantial. Mai presus de toate, insa, piata imobiliara inseamna spatiul si timpul in care se aduna bani, chiar bani multi, pentru a fi investiti in cladiri si in terenuri. Si cand spun bani am in vedere capital privat. Din tara si din afara. Caci statul e neputincios in aceasta privinta, metoda strangerii banilor pentru investitii imobiliare cu arcanul a dat faliment inca din 1980. Precizez: 1980 si nu 1990 ! Asa ca ne-a mai ramas o unica sansa: capital (munca economisita si investita) rezultat din optiunea libera a populatiei si a marilor investitori romani sau straini. Piata imobiliara premiindu-i pe cei care, "strangand cureaua", aduna bani dati de bunavoie si-i pompeaza in cladiri sau in terenuri pe care se vor inalta viitoarele cladiri.
Ce-i motiveaza pe investitori? Multi sunt impinsi de o nevoie stringenta. O casa fiind, pentru ei, urgenta numarul unu. Dar nu toti. Exista si o categorie atrasa de banii facuti din specula. Astazi, in Romania, specula cu terenuri si cu locuinte a luat o amploare greu de imaginat cu numai cativa ani in urma. Iar castigurile sunt fabuloase.
Cand scriu specula am in vedere sensul corect al acestui cuvant. Si nicidecum sensul deformat, cel de dinainte de decembrie '89. Atunci "a specula" insemna "a exploata" sau "a insela". Sau "a vinde cu suprapret". Printr-o astfel de alaturare de intelesuri, mai mult decat ciudata, si cartile, si carturarii, si dictionarele au pus semnul egal intre tranzactii si afaceri bazate pe inselatorie.
N-a fost deloc usor sa ne departam de vechile interpretari. A fost chiar foarte greu. In primul rand, din cauza indoctrinarii populatiei, obisnuita cu interpretari dintre cele mai rigide, de dinainte de decembrie '89. In mintea romanului, a face comert cu aur era un fapt ilicit; a detine valuta insemna infractiune; a cumpara si vinde case, in scop de revanzare, era ceva de neimaginat. De altfel, contextul nostru economic nici nu prea lasa loc unor alte definiri. Marfa intra in magazin, avea o eticheta, cu mentionarea pretului, stabilit de stat, dar pentru ca era foarte putina fata de nevoile exprimate in cozile interminabile si tot mai greu de suportat, de regula se dosea. Pentru a fi revanduta pe usa din spate a magazinului, cu "suprapret". Noi ii spuneam acestui procedeu specula, desi in fapt ne confruntam cu proliferarea comertului ilicit. Specula insemnand cu totul altceva: interventie in sistemul de preturi, plecand de la diferentele normale ce apar continuu, la intervale scurte, de multe ori intr-o singura zi. Speculantul veritabil riscand enorm. El poate cumpara, mizand pe o crestere viitoare a preturilor, dar in momentul revanzarii (cand sconteaza sa-si incaseze "suprapretul") poate sa constate ca s-a inselat. Si sa piarda. Ori chiar sa se ruineze. Pentru ca este posibil sa primeasca mult mai putin decat a platit. Dar se poate intampla si invers: sa constate ca a meritat sa riste. Preturile crescand, intr-adevar, este posibil sa obtina un profit considerabil. Numai ca la noi, in ochii populatiei, in cei dintai ani ai tranzitiei, speculatia tot un fel de balaur a ramas. Este, probabil, cel dintai motiv pentru care piata imobiliara a demarat greu in Romania. Un alt motiv fiind putinatatea banilor.
Dupa decembrie '89, un timp, speculatiile au fost practicate doar ocazional. Si de cele mai multe ori rudimentar. Riscul fiind minim, daca nu cumva a lipsit cu desavarsire. In anii cu inflatie galopanta, cei care cumparau marfuri, azi, ca sa le vanda maine, nu riscau nimic. Pentru ca preturile noastre nu flotau, nici nu erau imprevizibile, ci mergeau intr-un singur sens: in sus. La fel s-au petrecut lucrurile si pe piata valutara, in anii '90, unde amatori de speculatii stocau in liniste valuta ca s-o revanda peste un timp, mai scump. Pentru ca si ratele schimburilor valutare mergeau intr-un singur sens. Leul se deprecia fara incetare. "Speculantii" de la noi - pun cuvantul in ghilimele fiindca ei nu puteau fi considerati speculanti adevarati, de vreme ce nu-si asumau si riscuri - erau obisnuiti sa cumpere valuta cu lei putini, iar cand credeau ca a sosit momentul cel mai prielnic vindeau valuta si obtineau lei mai multi decat au aruncat in joc. Ce faceau cu leii? Unii cumparau din nou valuta. Ca
s-o speculeze. Altii, insa, cu deosebire cei din randurile exportatorilor, plateau salarii sau impozite, achitau marfuri achizitionate pe piata interna. Ori ii depuneau in banci, unde timpul fabrica alti lei, dobanda fiind extrem de atractiva.
De prin 2003-2004, insa, piata valutara devenind imprevizibila, "speculantii" s-au suparat foc ca in Romania nu e un curs predictibil. Desi cursul e predictibil, dar pe termen lung, fapt care nu-i ajuta pe "speculanti". Nici pe piata de marfuri nu mai e viata pentru speculantii in ghilimele. Fiindca inflatia nu i-a mai ajutat in bloc. Mai apar debusee sectoriale, cand la oua, cand la ulei si la alte cateva marfuri, dar fara continuitate. Si fara siguranta unor castiguri substantiale ca altadata. Asa ca multi dintre speculantii cu ghilimele si-au mutat "afacerile" pe piata imobiliara. Un timp, aici le-a fost tocmai bine: au cumparat ieftin si au vandut scump. Fara riscuri. Repet: un timp. Pentru ca, acum, lucrurile s-au complicat.
Continuare: miercurea viitoare
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
