Reindustrializarea României face obiectul unor multiple strategii şi curente de gândire, fiecare dintre ele influenţate, la rândul lor, de diferite programe politice.
România a moştenit, în 1990, o industrie destul de diversificată, calificată de unii dintre decidenţii de atunci drept un ”morman de fiare vechi”. Ca toate calificativele generalizante, nici acesta nu este întrutotul acoperit în realitate.
Ceea ce vedem acum, privind retrospectiv, este că totul, sau aproape totul, în istoria economică post-decembristă, a stat sub semnul sintagmei ”omul sfinţeşte locul”. Deşi strategii pe termen lung au tot fost elaborate, ele nu au fost niciodată puse în practică, economia fiind lăsată într-un soi de anomie, din punct de vedere strategic, derivată parcă, desigur fără intenţie, direct din ”The Machinery of Freedom” a lui David Friedmann.
Vedem cum companii cu acelaşi obiect de activitate, cu aceeaşi piaţă, cu specialişti cu grade echivalente de instruire, au evoluat complet diferit, ba chiar diametral opus, unele ajungând în faliment, altele fiind, la ora actuală, exemple de succes ale tranziţiei de la economia planificată la cea de piaţă. Avem Dacia versus Aro, şi este doar un exemplu.
Simpla schimbare a regimului de proprietate, de la unul etatist la altul privat, nu a rezolvat problema restructurării economiei. Privatizarea, oricât de corectă ar fi din punctul de vedere teoretic al stabilirii unei economii de piaţă, nu ţine loc de strategie de dezvoltare.
Tranziţia, fiind mai mult sau mai puţin lăsată la voia întâmplării, a reuşit să strice multe dintre lanţurile de valoare create în zeci de ani, unele dintre companii regăsindu-se, deodată, fără unii dintre furnizori, sau fără reţea de desfacere.
Această transformare economică fără precedent, şi a cărei teorie s-a scris, peste tot, ”văzând şi făcând”, a produs o mulţime de ”găuri” în ţesutul economic din România, ”găuri” care au creat cu timpul răni adânci care s-au cronicizat şi care au lăsat urme profunde în balanţa comercială şi contul de capital al României.
În 2020, reindustrializare nu mai înseamnă ceea ce ar fi însemnat în 1995 sau în 2000. Industria românească s-a reconfigurat, de multe ori cu ajutorul investiţiilor străine şi a know-how-ului venit din străinătate. A devenit parte a unor lanţuri de valoare, care originează din afară şi se termină, de cele mai multe ori, tot afară.
Dar actuala criză sanitară determinată de răspândirea virusului SARS-CoV2, demonstrează că, în situaţii urgente, lanţurile economice scurte şi integrate funcţionează cel mai bine. Penuria de măşti chirurgicale şi de diverse echipamente medicale din martie a putut fi acoperită, în primă instanţă, doar din import. Lecţia pe care am învăţat-o din această criză este că sectoarele strategice au nevoie de o integrare accelerată a lanţurilor de producţie în România.
Şi nu mă refer doar la sectorul medical. Agricultura şi industria alimentară sunt alte zone în care România are deficit comercial. Doar din zona cultivării fructelor, de pildă, deficitul comercial se apropie de 670 milioane de euro. De aceea, actualul guvern condus de Ludovic Orban a gândit o serie de măsuri printre care se află susţinerea investiţiilor pentru înfiinţarea sau reînfiinţarea livezilor, dezvoltarea filierei fructelor, susţinerea financiară a construcţiilor pentru creşterea capacităţii de depozitare, susţinerea fermierilor pentru facilitarea accesului la piaţă. România are potenţialul de a deveni exportator net de fructe şi unul dintre marii jucători pe piaţa comunitară.
Industria chimică, una dintre zonele intensiv dezvoltate în epoca economiei planificate, este ”responsabilă”, la rândul ei, de o ”felie” de aproximativ 530 milioane de euro din deficitul comercial al ţării. Şi aici, planurile noastre includ măsuri pentru stimularea producţiei locale, prin susţinerea financiară a investiţiilor, dar şi prin finanţarea activităţii locale de cercetare-dezvoltare-inovare, pentru a obţine produse noi, capabile să răspundă noilor condiţii de climă şi temperatură.
Zona de cercetare-dezvoltare este actualmente un adevărat ”călcâi al lui Ahile” pentru industria românească. În ultimul tablou al inovării realizat de Comisia Europeană, România se regăseşte în ultima categorie valorică, cea a inovatorilor ”modeşti”, un decalaj de peste 60% faţă de media europeană, deşi cercetătorii noştri sunt căutaţi în Occident cu rezultate dintre cele mai semnificative. Stimulentele de ordin fiscal acordate până acum în domeniul cercetării-dezvoltării au fost mereu modeste şi greu aplicabile. Deducerea la calculul impozitului pe profit (50% din costurile elibile) pentru activităţile de cercetare-dezvoltare este minimum ce se poate oferi şi asta explică rezultatele modeste ale României în toate sectoarele. Obiectivul executivului este creşterea capacităţii de inovare, a competitivităţii şi a impactului cercetării. Pentru aceasta, o prioritate o reprezintă atragerea şi motivarea personalului din domeniul cercetării – dezvoltării pentru a dezvolta o carieră în plan local.
Potrivit raportului, exporturile de produse de tehnologie medie şi înaltă este singurul indicator care este peste performanţa medie a UE. Cele mai mici scoruri ale României sunt la formarea continuă, inovarea IMM-urilor la nivel de produse sau procese, inovarea IMM-urilor la nivel de marketing sau organizaţional şi inovarea in-house a IMM-urilor. Pentru toţi aceşti patru indicatori, performanţa României este cea mai scăzută la nivelul întregii UE, producând un scor de 0, raportat la restul UE.
Acestea sunt şi domeniile pe care se va concentra acţiunea guvernamentală, pentru ca în România să ”crească” o pătură de IMM-uri performante, mult mai numeroasă decât cele maximum 20.000 de întreprinderi mici şi mijlocii teoretic bancabile din prezent, pentru a ajunge, la orizontul anului 2030, să avem spre 100.000 de IMM capabile să se finanţeze de pe piaţă şi să facă faţă concurenţei comunitare, asemănător Mittelstand-ului german.
Reindustrializarea României trebuie să treacă, deci, mai puţin prin reşaparea unor vechi fabrici şi uzine, şi mai mult prin inovare şi ajutor pentru companii. Acestea au nevoie de un leverage pentru a putea produce, iar ulterior reinvesti capitalul. Doar aşa putem trece de la statutul actual de consumator de capital străin la cel de producător de capital autohton, într-o schemă logică a bunăstării de care România are nevoie.
Ca să obţinem bunăstarea pe care ne-o dorim pe termen mediu şi lung, trebuie să facem în aşa fel încât România să se poziţioneze ca o ţară ce pune accentul pe valoare adăugată ridicată, pe cercetare-dezvoltare, pe capitalul uman valoros. Acesta este obiectivul acestei guvernări: creşterea capacităţii de inovare, a competitivităţii industriei româneşti, fructificând oportunităţile care sunt oferite de pieţele internaţionale.
