Opinii

România, o ecuaţie cu o singură soluţie - dezvoltarea

România, o ecuaţie cu o singură soluţie - dezvoltarea
31.08.2012, 00:08 1273

Sunt profund îngrijorat de starea economiei şi de viitorul României. Economia, dezvoltarea infrastructurii, sistemul de sănătate, educaţia şi competitivitatea sunt mult mai importante acum decât bătăliile politice. E suficient să te uiţi în jur ca să observi că plasele de siguranţă externe au dispărut pentru România. Nu mai există, nici din partea partenerilor noştri din UE şi NATO, nici din partea pieţelor internaţionale, prea multă răbdare cu o ţară care încă nu îşi găseşte drumul, care navighează când din inerţie, când în direcţii greşite. Curând vom vedea rezultatele devastatoare ale crizei Euro. Trebuie să ne pregătim pentru provocări şi mai mari decât cele cu care ne-am confruntat în 2009 şi 2010. Următoarea fază a acestei crize bate la uşă, dar nimeni nu pare să vadă asta.

La marginea Uniunii Europene şi la marginea zonei Euro, România adună sârguincios toate datele pentru a fi victima privilegiată a dublei periferii, veriga slabă într-un lanţ care singularizează sudul Europei drept bomba cu ceas a Occidentului. Cu Spania şi Italia (ţări în care trăiesc cele două milioane de români care au ţinut ţara pe linia de plutire cu cele 53 miliarde euro trimise acasă în ultimul deceniu) sub asediul pieţelor, cu Grecia căreia şi Merkel, în disperarea unei soluţii, îi plânge de milă, România e plasată într-un context în care generozitatea externă nu mai poate salva "lejeritatea" internă. Acum câteva zile Angela Merkel a anunţat ideea Tratatului unei Europe federale pentru cei care vor şi care pot.

Cu MCV la care se adaugă cele 11 porunci din iulie, cu intrarea şi în spaţiul Schengen amânată sine die, cu o economie necompetitivă şi cu instituţiile statului slăbite şi decredibilizate, cu imaginea externă aflată la cote de avarie, cine crede că România - chiar dacă am dori şi ar fi util pentru economia noastră (o abordare critică şi argumentată despre relaţia noastră cu Europa e inexistentă) - va fi primită în clubul democraţiilor şi economiilor dezvoltate? Perspectivele devin însă şi mai gri privind către zona Mării Negre şi către Orientul Mijlociu Extins, către realinierile strategice ale Rusiei şi Turciei sau către perspectiva unor intervenţii militare şi războaie în Siria şi Iran.

Cum Occidentul, confruntat cu una din cele mai complexe crize ale ultimei sute de ani, are probleme mai mari decât România, cred că a venit timpul să ne comportăm precum un copil ai cărui părinţi sunt momentan mult prea ocupaţi - să începem să ne facem singuri temele. Apartenenţa fără niciun fel de putinţă de contestare la lumea şi valorile Vestului nu trebuie să însemne nici tutelă, nici paralizie. Din copii-problemă putem deveni egali în jurul meselor deciziilor importante doar dacă arătăm că am internalizat valorile occidentale şi le folosim mergând pe picioarele noastre.

Aşa cum bine au spus-o alţii cu ani mulţi în urmă, nu poţi avea o imagine externă bună fără a avea un stat şi o economie funcţionale. Democraţia devine o biată convenţie dacă statul şi economia nu-i aduc pe cetăţeni în situaţia de a fi acea clasă de mijloc solidă, singura în măsură să imunizeze şi să fortifice corpul democratic. Dezvoltarea României, dezvoltarea economică şi socială, dezvoltarea clasei de mijloc sunt singurul, necesarul şi obligatoriul răspuns care poate fi dat la întrebarea despre ce-i de făcut după furtuna politică.

Sunt multe lucruri puse pe stand-by din cauza luptei politice. Heirupismul şi "facem de toate pentru toţi în acelaşi timp" nu mai pot substitui un Plan pentru dezvoltare. S-a văzut prea bine în ultimii ani: degeaba aloci printre primele procente din PIB pentru investiţii din UE, dacă singura consecinţă observabilă e că ne-am putea schimba numele în regatul telegondolelor, bordurilor şi spaţiilor verzi. Avem nevoie de o planificare a dezvoltării, de ierarhizarea problemelor şi de prioritizarea intervenţiilor. Lipsa unei astfel de gândiri strategice este cu mult mai păcătoasă chiar decât dezastruoasele venituri bugetare, din nou sub 33% din PIB şi din nou printre ultimele din UE.

Unde ar putea fi sediul acestui Consiliu Naţional pentru Dezvoltare? La Ministerul de Finanţe, unde nu avem nici măcar bugetare multianuală, darămite un plan pe termen lung, după modelul UK Treasury? La Ministerul Economiei, unde investitorii pot găsi un website neactualizat de ani buni, unde alegerea managerilor privaţi pentru companii parcă nu se mai termină şi unde lipseşte o strategie energetică în pas cu noile provocări? La Ministerul Dezvoltării, ajuns în ultimii ani un fel de vacă de muls a clientelei? La Ministerul Afacerilor Europene, care încă nu înţelege ce are de făcut? La Secretariatul General al Guvernului, unde Cancelaria primului-ministru a fost desfiinţată? Mă tem că niciuna dintre aceste instituţii nu sunt pregătite pentru un astfel de efort. Ne putem gândi la o serioasă Unitate de Politici Publice a Guvernului, la un ţar al dezvoltării în Guvern cu rang de vicepremier, însoţit de un Consiliu pentru Dezvoltare, pereche a Consiliului Fiscal, care să urmărească destinaţia şi eficacitatea politicilor publice de dezvoltare la nivel naţional şi local, care să fie un fel de paznic al respectării tonelor de strategii de dezvoltare rămase pe hârtie. Cert este că un astfel de Consiliu al profesioniştilor din ţară şi străinătate ar fi în măsură să propună o agendă de dezvoltare, o hartă de probleme şi soluţii de nivel zero pentru România.

Cum transformăm România într-un stat funcţional, care să ştie câţi cetăţeni are, câţi votanţi are (sunt zeci de localităţi în care numărul de votanţi e mai mare decât numărul total de locuitori), câţi salariaţi şi pensionari? Cum eficientizăm administraţia publică pentru a nu mai rata constant ţintele de absorbţie pentru fondurile europene sau pentru a nu mai pierde aproximativ 5 miliarde de euro anual din lipsa de sistematizare a costurilor achiziţiilor publice? Cum transformăm fiscul şi vămile pentru a nu mai avea cele mai scăzute încasări bugetare din UE şi evaziunea fiscală cea mai mare? Cum facem ca în fiecare lună să nu mai auzim despre o nouă scădere a investiţiilor străine, după ce anul trecut a fost minimul ultimilor opt ani? Cum punem în ordine şi prioritizăm cele 40.000 proiecte de investiţii începute şi neterminate în România, unele chiar de acum 40 ani? Cum punem şi o logică în spatele privatizării companiilor de stat, pentru a menţine minime pârghii de control şi de economie naţională în sectoare esenţiale, aşa cum fac polonezii? Cum încurajăm dezvoltarea şi finanţarea IMM-urilor româneşti? Cum facem să nu mai pierdem în fiecare an 20 miliarde de euro din cauza românilor care pleacă în căutarea de oportunităţi în străinătate, între 4 şi 6% din PIB din cauza neintegrării romilor pe piaţa forţei de muncă şi tot cam atât din cauza celor 17% dintre tineri care abandonează şcoala în fiecare an? Cum aducem din sărăcie în clasă mijlocie pe cei 8,5 milioane de români care trăiesc cu puţin peste 100 euro pe lună, reducând inegalitatea şi acţionând ca societatea să fie mai dreaptă, bazată pe egalitatea oportunităţilor? Cum intrăm cu adevărat în civilizaţie, ştiut fiind că 40% din populaţia României are încă baie în curte (media UE - 5%)?

Soluţii la aceste probleme există, dar ele trebuie să devină un subiect serios de dezbatere în România, între profeşionişti şi factorii de decizie executivi. Dar nu mai putem aştepta. Trebuie să începem să le implementăm acum. Fie că e vorba despre informatizarea, motivarea şi responsabilizarea celor din administraţie, despre un pact politic şi constituţional, după model bulgăresc, pentru a nu putea mări taxele decât cu votul a două treimi din Parlament (asigurând predictibilitate investitorilor), despre accelerarea restructurării şi profesionalizării fiscului şi a vamei, cu asistenţa Băncii Mondiale şi cu implicarea unor companii private specializate, despre păstrarea unor participaţii de control ale statului în companiile de stat privatizate, despre răscumpărarea unei părţi a sectorului bancar pentru a finanţa apoi mai multe IMM-uri româneşti, despre finanţarea privilegiată a educaţiei pentru a reduce inegalităţile din societate şi a da cu adevărat o şansă copiilor din mediul rural sau copiilor romi.

Planificându-ne dezvoltarea, stabilind un astfel de Consiliu, cu o agendă şi o responsabilitate clare, vom putea pune apoi cu speranţă întrebarea-cheie: unde este România?

Până atunci, vom juca nepregătiţi, pe mize mici sau în teritorii minate.

AFACERI DE LA ZERO