Nu trece o zi în care să nu apară noi propuneri şi iniţiative de salvare a monedei unice europene şi, în ultimă instanţă, chiar a ambiţiosului proiect de construcţie a unei Uniuni Economice şi Monetare în Europa pus la grea încercare de criza datoriilor suverane în plină desfăşurare. Multe dintre aceste propuneri rămân vagi şi generale, fiind mai degrabă luări de poziţie şi idei de principiu utile eventual pentru viitor, dar care nu rezolvă criza curentă. Altele sunt mai concrete, dar insuficiente sau îndoielnice în privinţa eficacităţii. Toate au însă o caracteristică comună: sunt greu de acceptat politic şi prin aceasta greu de pus în practică. Tocmai de aceea liderii europeni tergiversează punerea în aplicare a unor măsuri decisive care să pună capăt crizei.
Primul pas către adoptarea unui pachet de soluţii realiste pentru depăşirea crizei este recunoaşterea faptului că aceasta are două dimensiuni care trebuie atacate în egală măsură. Prima este problema datoriilor deja acumulate, pe care unele state din sudul Europei nu le mai pot gestiona. Cea de-a doua dimensiune a crizei ţine de dezechilibrele create între ţările membre ale zonei euro, dezechilibre a căror persistenţă face nesustenabilă moneda euro, chiar dacă problema datoriilor deja acumulate ar fi rezolvată într-un fel sau altul. (...)
Există însă şi un mecanism alternativ care ar permite corectarea dezechilibrelor păstrând moneda unică - corecţia prin preţuri, respectiv o inflaţie diferenţiată. Dacă preţurile în ţările din nord, îndeosebi Germania, ar creşte mai repede decât cele din ţările din sud, atunci ar avea loc o ieftinire relativă a bunurilor şi serviciilor ţărilor în dificultate, care le-ar readuce la competitivitate şi ar permite relansarea lor economică. Paul Krugman estimează că în cazul în care inflaţia în Germania ar urca la 4% anual, iar în ţările din sud preţurile ar rămâne constante, în cinci ani s-ar produce o corecţie în preţurile relative de 20%, suficientă pentru rebalansarea zonei euro. Inflaţia medie la nivelul zonei euro ar atinge 3% anual - peste ţinta Băncii Centrale Europene, dar la un nivel tolerabil al deviaţiei.
Pentru a obţine un asemenea rezultat este suficient ca BCE să relaxeze politica monetară prin, de exemplu, programe masive de cumpărări de obligaţiuni. Creşterea masei monetare va avea ca rezultat creşterea mai rapidă a preţurilor în economiile ce funcţionează aproape la capacitate maximă, cum este Germania. Este adevărat că o asemenea mişcare ar reprezenta o depăşire a mandatului şi statutului BCE, dar trebuie recunoscut că acest lucru s-a întâmplat deja în ultimii doi ani.
Este desigur o soluţie nedreaptă pentru Germania şi celelalte economii "virtuoase" ale zonei euro, care îşi văd competitivitatea diminuată de o inflaţie deliberată, de care beneficiază cei mai puţin disciplinaţi. În apărarea ei se pot însă aduce două argumente. Primul este acela că într-un fel sau altul, Germania va plăti o bună parte din costul crizei - dacă nu prin măsuri active de intervenţie, atunci prin pierderile pe care le va suferi în cazul falimentului ţărilor din sud. Al doilea este că Germania şi ţările din nucleul economiei europene au beneficiat cel mai mult de sistemul monedei unice. În lipsa acesteia, marca germană s-ar fi situat la un nivel relativ mai înalt, iar competitivitatea economiei germane nu ar fi atins nivelul la care s-a situat în cadrul uniunii monetare. Este deci în interesul Germaniei să menţină moneda euro în ciuda costurilor provocate de criză.
O politică monetară mai laxă a BCE ar ajuta şi la soluţionarea celuilalt aspect al crizei, cel al datoriilor deja acumulate, care s-ar diminua în termeni reali datorită inflaţiei.
Îmi vine greu să cred că am ajuns să fiu favorabil unei soluţii care implică nerespectarea ortodoxiei în materie de politică monetară, dar sunt tot mai convins că o altă cale nu există pentru depăşirea crizei şi menţinerea monedei comune. De altfel, istoria bogată a crizelor financiare arată că inflaţia a fost întotdeauna parte a soluţiei de ieşire din criză. Este adevărat că uneori a fost scăpată de sub control şi germanii, care păstrează vie amintirea unor astfel de situaţii, rămân greu de convins.
Aurelian Dochia este analist economic, fost bancher de investiţii
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
