De mai bine de un an şi până de curând, tema principală de dezbatere în domeniul politicii sanitare a fost noua lege a sănătăţii. Cu suişuri şi coborâşuri, cu dezbateri interminabile, cu jumătăţi de măsură şi jumătăţi de declaraţii, cu amânări şi întârzieri. Aşteptările generale erau ca această lege să crească rolul şi contribuţia domeniului privat în sănătate. Adică să putem opta pentru asigurători privaţi, sau pentru spitale private, şi chiar în cadrul sistemului de stat să vedem mai multă autonomie, descentralizare şi iniţiativă. Iată însă că ne paşte altceva. Declaraţiile de sâmbătă (12 ianuarie - n.red.) ale ministrului Nicolaescu ne trimit direct către centralizare şi etatism.
În ţările europene al căror sistem medical îmi este cunoscut, colectarea fondurilor pentru sănătate diferă mult. Există sisteme bazate pe taxe, ca în Anglia, sisteme bazate pe contribuţii gestionate de asigurători de stat ca în România, sau de asigurători privaţi, ca în Olanda, sau sisteme mixte. Aproape orice se poate când vine vorba de colectarea şi gestiunea banilor. Există însă un consens general cu privire la plata serviciilor medicale, şi anume că banul urmează pacientul. Dacă pacientul alege să meargă la un spital privat, banul merge după pacient.
Dacă pacientul alege să meargă în altă ţară, banul aferent îl urmează.
În timp, spitalele concurează între ele, indiferent de forma de proprietate şi îşi optimizează procesele. Structura de proprietate devine nerelevantă, spitalele putând fi publice, private, ale unor asociaţii non profit religioase sau laice, ale autorităţilor locale sau chiar în diferite structuri mixte de parteneriat. În cele mai multe cazuri, sumele sunt acoperitoare şi nu se pune problema unor coplăţi din partea pacienţilor, sau aceste coplăţi fac obiectul unor asigurări private suplimentare.
De câţiva ani, există spitale private şi în România, iar nume ca MedLife, Regina Maria, Pelican, Arcadia sau Polisano sunt repere importante pentru pacienţi în zonele în care operează. Românii au în sfârşit posibilitatea de a alege nu doar între sistemul public (chipurile) gratuit şi clinicile mari din Viena sau Istanbul, ci pot merge la clinici româneşti bune, eficiente, care oferă un raport calitate preţ mulţumitor. Clinici care pot plăti medicii la un nivel rezonabil, ca să nu plece din ţară. Care îşi plătesc taxele şi care plătesc taxe pentru venitul real al medicilor. În care este normal să nu fie şpăgi, în timp ce în sistemul public o secţie "cu buzunarele cusute" uimeşte pe toată lumea şi face senzaţie în presă.
Apariţia spitalelor private creeaza într-adevăr mici semne de concurenţă pentru spitalele de stat. Există oraşe din ţară şi domenii medicale în care spitalele private au devenit atât de competitive încât pot asigura servicii fără coplată din partea pacientului, sau cu o coplată la nivelul plăţilor informale din sistemul de stat. La nivel naţional, doar 10% din serviciile spitaliceşti sunt furnizate în privat, deci 10% din fonduri ajung la spitalele private. Împărtăşesc opinia că de îndată ce această cotă creşte şi ajunge spre 30%, statul resimte suficient de puternic presiunea aşa că trebuie să îşi ajusteze şi el procesele şi costurile pentru a face faţă concurenţei. Aşa putem ajunge la situaţia din străinătate, în care nu mai contează ce formă de proprietate are spitalul, ci doar calitatea proceselor sale medicale şi operaţionale.
Ce se întâmplă însă în România? Ce face un sistem corupt, învechit, anchilozat, când începe să simtă concurenţa? Se reformează? Nu.
Dimpotrivă, încearcă să elimine această concurenţă prin metode administrative. În loc să reformeze sistemul de stat pentru a-l ridica la nivelul de competitivitate necesar, preferă să taie craca privatului.
Şi pedepseşte astfel pe toată lumea. Pe medicii care au avut curajul să iasă din sistem dar să rămână în ţară, lucrând la privat, pe pacienţii care plătesc contribuţii de sănătate de a căror utilizare nu pot dispune când sunt bolnavi şi nu în ultimul rând, pe puţinii investitori care au avut curajul să investească în sănătate şi care susţin astăzi pierderi operaţionale în spitalele nou construite. Prin vocea ministrului sănătăţii, România spune comunităţii de investiţii că nu poate conta pe un sistem stabil şi convergent către normalitatea europeană. Ce urmează?
Oprirea plăţilor către laboratoarele private de analize - acum când majoritatea laboratoarelor sunt deja private? Oprirea rambursării medicamentelor compensate în funcţie de forma de proprietate a fabricii producătoare?
Cum ar fi dacă în orice ţară europeană statul ar opri rambursarea serviciilor prestate de spitalele private? Răspunsul este simplu. Ar fi haos. Cam ca la noi, acum.
Sergiu Neguţ a fost directorul general adjunct al Regina Maria
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
