În urmă cu câţiva ani, am ajuns la Ministerul francez de Externe, aveam o întâlnire cu un domn. Amabilă, dna secretară, auzind franceza mea, deloc pariziană, m-a întrebat, zâmbind: „De unde sunteţi?” „Din România”. „Adică din Rusia”, zice ea. „Nu - zic eu - din România”. „Da - continuă ea - dar tot din Rusia”. Atunci am fost frustrat. Cum am ajuns aici?
În urmă cu câţiva ani, am ajutat un prieten olandez să viziteze Centrul Vechi din Bucureşti. Bere bună şi ieftină, vita la cuptor cum nu mai văzuse el în Amsterdamul din care venea. Când să facem poze de amintire, în loc să pozeze clădirea Băncii Naţionale – la, la, ziceam eu, arhitect francez, bla-bla – ţicnitul poza ruinele din Gabroveni. „N-am mai văzut aşa ceva în centrul unui oraş”, zice. Atunci am fost frustrat. Cum am ajuns aici?
În urmă cu câţiva ani, am întâlnit într-un tren un tânăr domn. Drumul lung, bateria la telefon cade, te plictiseşti, probleme de pasager. Intrăm în vorbă, firesc, ca oamenii în tren. La-la-la-tra-la-la. Îmi spune ca este absolvent al unei facultăţi de ştiinţe politice din Bucureşti, cea mai bună din piaţă. Super – am cu cine vorbi!
Am început să vorbim de una, de alta. De oameni politici, de viitor şi, inevitabil, am ajuns la Platon. Acest tânăr domn, care va deţine o poziţe publică, nu ştia cine este Platon, deşi terminase o facultate unde Platon ar trebui să fie una dintre lecţiile de căpătâi. Platon, care zicea - în urmă cu 2.000 de ani - că nu poţi intra într-o funcţie politică, dacă nu înveţi temeinic, înainte de să ocupi o astfel de funcţie. Atunci am fost frustrat. Cum am ajuns aici?
„Frustrare”, înseamnă „a fi deposedat de ceva pe nedrept”, vine din latinescu „frustrari” – în romana a ajuns ca „furt” şi, desigur, „frustrare”. Dar, dacă noi nu ştim carte, cum vrem să ajutăm România să ajungă să fie altceva decât ştia doamna de la Ministerul francez de Externe că România este - o republică a Rusiei?
Sunt frustrat, da! Adică furat. Să nu uităm etimologiile pentru că uităm, aşa, viitorul.
