• Leu / EUR4.6540
  • Leu / GBP5.1867
  • Leu / USD4.1197
Opinii

Un adevăr incomod

Un adevăr incomod

Autor: Cristian Botan

21 mar 2014 426
Octombrie 2006 are o semnificaţie aparte pentru mine. Este luna în care începeam primul an de facultate în cadrul Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative. Anul acesta se împlinesc 8 ani de atunci, timp în care am parcurs, pe rând, toate ciclurile de studii.

Am avut trei restanţe în anul I. Ulterior, am absolvit examenul de licenţă cu nota 10, examenul de disertaţie pentru masterat cu nota 10 şi am fost admis la şcoala doctorală cu nota 10. Am urmat stagii de pregătire şi am fost bursier la şcoli de vară din ţară şi străinătate şi am fost premiat în cadrul celui mai important eveniment în domeniul luptei pentru combaterea corupţiei la nivel mondial.
           

În 2009, când aveam 22 de ani şi lucram pentru Transparency International, i-am cunoscut pe domnii Traian Băsescu, preşedintele în exerciţiu al României, Mircea Geoană, pe atunci preşedintele Senatului şi – respectiv – Victor Ponta, în calitate de preşedinte al Comisiei parlamentare pentru Codul Penal şi cel de Procedură Penală. Trei ani mai târziu m-am alăturat echipei premierului Victor Ponta pentru a continua un proiect online de transparentizare a recrutărilor în administraţie.

Ce este transparenţa

Tradiţional, singurul moment în care politicul răspunde în faţa cetăţenilor îl constituie alegerile generale. În acel punct, cetăţenii îşi manifestă acceptul sau, dimpotrivă, dezaprobarea vis-à-vis de acţiunile politicului.

Literatura de specialitate defineşte transparenţa ca principalul antidot împotriva fenomenului de corupţie, corupţie definită la rându-i ca „abuzul puterii publice pentru satisfacerea unui interes privat”. Transparenţa responsabilizează resursa umană din administraţie, obligând-o să aibă un comportament în acord cu prevederile legale prin monitorizarea constantă exercitată asupra acesteia.

Primul act normativ în domeniul accesului la informaţie şi al transparenţei administrative datează din anul 1766 şi a fost adoptat în Suedia. România a adoptat legislaţie de profil la începutul anilor 2000, în parte ca recomandare în vederea aderării la Uniunea Europeană. Totuşi, aşa cum se remarcă deopotrivă în rapoarte recente ale Departamentului american de Stat, ale Comisiei Europene şi ale altor organisme internaţionale, România mai are încă un drum lung până la crearea unei culturi în favoarea transparenţei şi împotriva corupţiei.

 Într-o definiţie personală foarte simplă, transparenţă înseamnă acces la informaţiile privind felul în care sunt utilizate resursele publice şi la cele privind competenţa persoanelor care gestionează aceste resurse. Cele două elemente sunt definitorii pentru evaluarea eficienţei administraţiei şi, amintindu-mi o anecdotă dintr-un serial produs de BBC în anii 1980, „dacă oamenii nu ştiu ce face administraţia, atunci ei nu vor şti ce face administraţia greşit.”

Decizia Curţii Constituţionale

 Revenind la istoria mea personală, octombrie 2006 are şi o altă semnificaţie aparte. În speţă, în ultima zi a acelei luni, Curtea Constituţională (prezidată pe atunci de un profesor universitar care în paralel îmi preda Teoria Generală a Dreptului) a adoptat Decizia nr. 615 prin care aveau să fie „secretizate” salariile angajaţilor din sectorul public.
           

În acest sens, Curtea invoca atunci dispoziţiile constituţionale conform cărora „autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată” (art. 26, alin. 1) şi „libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine” (art. 30, alin. 6). Astfel, Curtea reţinea că „salariul concret al unei persoane, stabilit în cadrul limitelor minime şi maxime prevăzute în actele normative, ţinând seama de importanţa muncii depuse, de contribuţia adusă la realizarea sarcinilor şi de situaţia sa personală, nu mai prezintă interes public, intrând în sfera interesului privat al persoanei”. Decizia respectivă face trimitere, de asemenea, la legislaţia foarte generoasă a României în materia datelor personale, respectiv „orice informaţie privind o persoană fizică identificată sau identificabilă”.

Rezumând într-un limbaj non-juridic, datele personale ale angajaţilor din sectorul public nu sunt publice (câtă vreme ele fac ca persoana să fie identificabilă), iar asta nu se aplică, din păcate, doar salariilor, ci şi CV-urilor angajaţilor statului.
           

Astfel, deşi la suprafaţă se sugerează interesul pentru protejarea vieţii personale – ceea ce e perfect rezonabil chiar şi în opinia mea dacă ne referim la coduri numerice personale ori adrese de domiciliu –, decizia forului constituţional anonimizează resursa umană din administraţie, devenind astfel imposibilă nu doar identificarea persoanelor plătite din bani publici, ci şi evaluarea competenţei şi a rezultatelor muncii acestora.

În absenţa informaţiilor privind angajaţii din sistem, s-a perpetuat de-a lungul anilor acel adevăr incomod cunoscut la nivel de percepţie publică şi remarcat şi în rapoartele internaţionale despre România, adevăr de care parcă ne ferim să vorbim, adevăr conform căruia întreg sistemul – de la Ministerul X şi până la Primăria Comunei Y – este dominat de relaţiile de favoritism şi de rudenie. Iar în cursul ultimilor ani în care am gestionat o platformă online care îmbunătăţeşte transparenţa concursurilor pentru funcţii publice, zeci de cetăţeni de bună credinţă mi-au transmis că, deşi apreciază demersul meu, nici nu se gândesc să încerce să intre în administraţie pentru că „sigur postul e deja dat”, „costă prea mult să iei concursul” sau „tot sistemul e corupt”.

De-a lungul anilor, această decizie a Curţii Constituţionale a reprezentat principalul raţionament prin care „sistemul” s-a apărat împotriva demersurilor de îmbunătăţire a legislaţiei transparenţei, ultima dintre aceste iniţiative fiind respinsă cu brio de Parlament recent.

Din punct de vedere comparativ

Dacă la noi Parlamentul se exprimă împotriva îmbunătăţirii transparenţei guvernamentale, este întotdeauna un exerciţiu folositor să te raportezi la ce fac alţii.
           

Prima acţiune din mandatul de preşedinte al lui Barack Obama a fost transmiterea unui memorandum către şefii de departamente şi agenţii, document intitulat „Transparenţa şi Guvernarea deschisă” (21 ianuarie 2009). Conform acestuia, „administraţia se angajează să creeze un nivel fără precedent de deschidere a actului de guvernare. Vom lucra împreună pentru a asigura încrederea publicului şi vom stabili un sistem în favoarea transparenţei, participării cetăţeneşti şi a colaborării. Deschiderea va consolida democraţia noastră şi va promova eficienţa şi eficacitatea Guvernului”. De asemenea, documentul responsabiliza conducătorii de instituţii ca în termen de 120 de zile să furnizeze recomandări pentru îmbunătăţirea transparenţei actului de guvernare, recomandări care ulterior au condus la adoptarea Directivei pentru Guvernare Deschisă (8 decembrie 2009).

Şi în timp ce la noi s-a respins recent propunerea legislativă prin care instituţiile erau obligate să publice salariile şi CV-urile persoanelor din subordine, Camera Reprezentanţilor a Statelor Unite a adoptat o nouă lege privind accesul la informaţii, document care integrează ideile prevăzute în Planul Naţional de Acţiune aferent Parteneriatului pentru Guvernare Deschisă şi care prevede realizarea unui portal online, transparent, care să gestioneze toate solicitările de acces la informaţii.

Între timp, pe pagina oficială de Internet a Casei Albe orice poate consulta salariile angajaţilor, în timp ce Guvernul Marii Britanii pune la dispoziţia cetăţenilor şi mass-mediei organigrama detaliată cu angajaţii aparatului central, nivelul salarial al acestora şi principalele atribuţii pe care le au.

 

Bună practică

Recent, Administraţia Prezidenţială a publicat situaţia nominală a veniturilor salariale şi, mai nou, CV-urile angajaţilor. Sigur, fără CNP-uri şi adrese de domiciliu, ci cu studiile, experienţa profesională, competenţele lingvistice şi IT ale angajaţilor – adică exact aşa cum se aşteaptă din perspectiva transparenţei administrative. La fel de sigur, ambele acţiuni, dacă ar fi să ne raportăm la argumentele juridice anterioare, se află în totală neconstituţionalitate. Şi totuşi, în ciuda acestora şi a tuturor divergenţelor noastre politice, acela este drumul pe care toate instituţiile trebuie să-l urmeze, câtă vreme ne aşteptăm ca angajaţii statului să fie responsabili în gestiunea resurselor publice.

Având în vedere că şansele ca judecătorii Curţii Constituţionale să reevalueze poziţia exprimată în 2006 sunt inexistente, transparenţa aceea ideală la care eu şi alţii ca mine visăm va trebui să mai aştepte. Probabil momentul cel mai oportun pentru acest lucru este viitoarea revizuire constituţională, însă lungi dezbateri politice se vor mai consuma până atunci.

Dacă România, ca democraţie europeană, va dovedi maturitatea necesară, acel lung drum în favoarea transparenţei şi împotriva corupţiei la care făceam referire ne va fi mai uşor. Altminteri, vom rămâne, aşa cum spunea Octavian Paler, „ţara mătuşelor, ţara soacrelor, ţara nepoţilor, ţara cumnaţilor […] O bătaie de joc inadmisibilă!”

Cristian Botan este consilier al premierului Victor Ponta.

Newsletter Ziarul Financiar

Înscrie-te la newsletter-ul ZF.ro ca să primeşti zilnic informaţiile de business care contează. Ia decizii în cunoştinţă de cauză!

Principalele valute BNR - joi, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.6540
Diferență: 0,1183
Ieri: 4.6485
Azi: 4.1197
Diferență: 0,8223
Ieri: 4.0861
Azi: 5.1867
Diferență: 0,2803
Ieri: 5.1722
Azi: 4.1341
Diferență: 0,3666
Ieri: 4.1190