Cercetătorii din România. O categorie profesională afectată de comunism şi ignorată în capitalism. Variantele româneşti.
În SSMD (remember? societatea socialistă multilateral dezvoltată), cercetătorii erau cei care transpuneau în fapte măreţele idei ale partidului, recte ale lui Ceauşescu. De aceea erau prezentaţi la TV şi în ziare, mai ales cercetătorii din domenii cu „valoare” ideologică pentru clasa muncitoare: agricultură, industrie. Bineînţeles că apăreau şi sociologi, economişti, dar aceştia nu făceau decât să confirme politica oficială.
Ca atare, cu excepţia cercetărilor din medicină şi industria medicamentelor, „cercetarea” nu prea era ceva de încredere. Cei asociaţi lanţului agricultură-alimente păreau că nu îţi oferă, de fapt, nimic (produsul muncii lor fiind insuficient prezent în piaţă), cei din electronică erau suspectaţi că munca lor era doar una de „inspiraţie”, de copiere a produselor occidentale, cei din industria textilă şi a încălţămintei (pentru că exista aşa ceva; un institut funcţiona chiar în centrul vechi, vis a vis de B.N.R.) păreau niste profitori, inutili pentru societate, având în vedere că hainele erau din ce în ce mai urâte şi mai proaste, iar încălţăminte bună nu se găsea. Faptul că se făcea şi pe atunci „lohn”, le permitea celor implicaţi în „cercetare” să facă o bişniţăreală cu Otter sau Faciba- faimoasa geacă „cu două feţe”. Guban, Clujeana, Pionierul... mai rar la „intern”.
Meritată-nemeritată, imaginea cercetării era una proastă. Dacă mai adăugăm şi dispreţul generalizat al „omului nou” pentru cei cu studii superioare, înţelegem de ce acest palier ocupaţional nu a intrat cu bine în noua epocă, cea post-decembristă.
Nici în perioada „de tranziţie”, nici acum în „capitalism” cercetarea nu e considerată o prioritate în România. Şi nici nu e simpatizată.
Cu toate acestea, tot ceea ce cumpărăm din exterior este rodul cercetării, al viziunii avangardiste, al însumărilor cunoştinţelor ştiinţifice de ultimă oră. Nu ştiu câte tone de grâu echivalează cu un telefon mobil sau cu un aliment „cu brand”, dar ştiu că balanţa noastră comercială este deficitară.
Despre acest subiect s-ar putea scrie tomuri întregi.
În domeniul vinului, căci la o rubrică de vin suntem, este imperios necesar studiul istoric (ne-ar ajuta la brandul vitivinicol), studiul antropologic (tipare şi tendinţe în consum, branding multisenzorial, iată două dintre direcţiile acoperite), calculul matematic, economic, cercetarea tehnologiilor avansate pentru conectarea la extensiile şi aplicaţiile IT, comunicare ş.a.m.d. După cum vedeţi, am enunţat doar o parte din segmentele de cercetare şi numai pe acelea care se referă la produsul finit.
Nu sunt bani, va spune invariabil administraţia.
Culmea e că, reducând câteva posturi ale celor care iţi spun întotdeauna ce NU se poate face, poţi finanţa un institut. Nu spun vorbe mari. Salariul, dările la stat, telefonul, maşina, cheltuielile curente (birou, întreţinere, consumabile, etc.), deplasările, concediile, protocolul, ale unui singur funcţionar de prin oricare minister, direcţie, oficiu naţional ş.a.m.d., se aşează pe o linie deasupra unui „total” indecent de mare. Fie şi în raport cu beneficiul adus societăţii (societate care decontează cele de mai sus. Adică, noi).
Intri pe un coridor al oricărui minister şi deschizi o uşă la întâmplare. Găseşti măcar un personaj „convertibil” în sursă de finanţare pentru cercetare.
Şi ştiţi ce lungi sunt coridoarele la ministere...
1. Jidvei, Eiswein - Traminer Roz 2011
2. Domeniul Bogdan, Cuvee Experience - Sauvignon Blanc, Chardonnay, Muscat Ottonel 2018
3. Casa de Vinuri Cotnari, Colocviu La Moscova - Grasa 2017
1. Jidvei, Eiswein - Traminer Roz 2011
Icewine, eiswein, vin de glace – nu e un vin foarte popular la noi. Nici nu prea ar fi avut cum să fie. Producţia limitată, scumpă, nu a „recomandat” acest vin, în trecut, pentru îndeplinirea planului.
Până la urmă, în condiţii ideale, vorbim de struguri lăsaţi în plantaţie pentru a fi „atinşi” de temperaturi negative de -10 grade C. Se înţelege că apa îngheaţă prima, conţinutul dulce şi aromat comprimat rămas după îndepărtarea apei este... esenţă pură.
Condiţiile climatice de astăzi reclamă „criogenizări” controlate dar esenţa (!) rămâne aceeaşi.
Vinul de la Jidvei, un Traminer Roz, într-o prezentare elegantă, elitistă, poate fi nucleul unor momente de „bien etre”. Cristalul de apă îngheţat – semnul sticlei de Eiswein Jidvei - desprins parcă din cercetările lui Masaru Emoto - este simbolul echilibrului emoţional.
Cu toate acestea, eu nu recomand vinul nici pentru un pairing perfect (somelierii recomandă) şi nici pentru o stare „zen”.
Poţi fi echilibrat atunci când ţi se „taie răsuflarea” şi eşti stârnit de cele mai intense impulsuri senzoriale?
Eiswein nu e vin. E cunoaştere. De lume şi de sine.
2. Domeniul Bogdan, Cuvee Experience - Sauvignon Blanc, Chardonnay, Muscat Ottonel 2018
Este soare, dar nu e vară. Te gândeşti la vacanţa cu nisip fierbinte, dar îţi poţi pune, în cel mai bun caz, clăparii şi ochelarii de ski.
Cam aşa se traduce encefalograma mea la degustarea acestui cupaj din Sauvignon Blanc, Chardonnay şi Muscat Ottonel.
E de la Murfatlar, dar se potriveşte şi timpului răcoros.
Toate cele trei soiuri împreunate dau un parcurs gustativ ca o „pârtie roşie” lungă-lungă.
Ai timp să savurezi peisajul în mişcare, să miroşi muntele, să zâmbeşti.
Vinul provine dintr-o cultură ecologică şi are meritul de a nu trebui să se scuze pentru nicio „licenţă” luată ca urmare a vreunui neajuns tehnologic.
Chiar nu cred că găseam un vin mai bun pentru acest weekend de iarnă cu temperaturi de primăvară.
3. Casa de Vinuri Cotnari, Colocviu La Moscova - Grasa 2017
Degustând acest vin sec minunat din Grasă de Cotnari, readuc în atenţie importanţa cercetării. În cazul de faţă, istorice. Că Ştefan cel Mare în sus, că Ştefan cel Mare în jos... „Sus” şi „jos” – însemnând cele două presupuse căi geografice prin care Domnitorul ar fi adus „materialul genetic”, viţele de Grasă, în Moldova: prin Nord din Ungaria (de unde şi o susceptibilă înrudire cu soiurile din Tokaji) sau, mai pe la sud, prin centrul ţării, din dominioanele moldoveneşti din Ardeal (cât de puţină lume ştie că Ştefan a controlat până şi Cetatea de Baltă, după înfrângerea lui Matei Corvin), de la coloniştii saşi.
În afara confirmării istorice sau de ADN (vedeţi că avem nevoie de cercetători?), pot spune ca ambele variante se confruntă cu o realitate relevată de vinificarea în sec a Grasei: în absenţa dulcelui, dispare şi componenta indus-aromatică. Sau, altfel spus, pare să nu fie chiar rudă cu soiurile m ai încărcate aromatic din Ungaria sau Germania.
Fără a trage o concluzie de geneză a soiului (cum aş putea?!), mă bucur să stârnesc iubitorii vinului (şi nu pe cei ai şabloanelor): degustaţi un vin alb serios, plin, direct, fără briz-brizuri. De unde ştim noi că Ştefan, la felu-i de-a fi, nu l-ar fi băut chiar aşa?
P.S. Am vrut să scriu şi despre Chateau Petrus.
Dar pentru această recomandare trebuie, mai întâi, să vă urez să aveţi randamente cât mai bune, începând cu primele luni ale anului!
Au început să confirme juraţii internaţionali care vor evalua vinurile la VINARIUM 2020. Dacă sunteţi curioşi sa-i cunoaşteţi click aici.
