Criza datoriilor suverane din Uniunea Europeană a condus la nevoia consolidării fiscale în multe dintre ţările membre. Drumul de la crize temporare de lichiditate la lipsa de solvenţă fiscală este unul foarte scurt şi trebuie luat în considerare în orice moment de orice decident de politici macroeconomice din Uniunea Europeană (ne aducem aminte de cazurile Irlandei, Spaniei, Italiei, Portugaliei şi Sloveniei, ţări în care într-un interval de timp scurt randamentele la împrumuturi au urcat dincolo de pragul de sustenabilitate în numai câteva zile).
România a trecut şi ea printr-o criză de lichiditate în Trezorerie în martie-aprilie 2009, moment în care dependenţa puternică de intrările de capitaluri (atât în sectorul public cât şi în cel privat) şi-a arătat colţii. Prinsă fără buffere, încolţită de cheltuielile relativ rigide şi o colectare a veniturilor redusă însoţită de rezistenţa ridicată la reducerea evaziunii fiscale, România a procedat la măsuri de ajustare fiscală extrem de dure pentru populaţie. Reducerea veniturilor pentru bugetari, creşterea TVA cu 5 puncte procentuale plus celelalte măsuri de raţionalizare au condus la o pierdere de putere de cumpărare cuprinsă între 20 şi 40%.
După reformele lente din 2009 (an electoral) 2010 şi 2011 au fost ani în care ajustarea fiscală a fost strict cantitativă - atingerea ţintei de deficit bugetar s-a făcut prin tăieri uniforme, inclusiv în domenii precum sănătatea, educaţia dar şi reducerea stimulilor acordaţi pentru crearea şi consolidarea clusterelor de competitivitate. Măsurile au afectat atât cererea agregată, prin reducerea puternică a consumului, dar şi oferta agregată, ducând potenţialul economiei româneşti la jumătate faţă de media anilor anteriori (1,5-2% faţă de 3-4% în anii anteriori). România a avut o cădere economică spectaculoasă, intrând încet încet în cercul vicios recesiune economică - venituri la buget reduse - noi măsuri de austeritate, inclusiv creşteri de taxe - recesiune economică s.a. În lipsa reformelor privind economiile făcute la cheltuielile publice şi reducerea evaziunii fiscale, România a funcţionat pe modelul pe datorie, indicatorul privind datoria publică în PIB arătând o triplare în numai câţiva ani.
2012 a însemnat în România un început de relansare economică (1,7% dacă dăm la o parte influenţa agriculturii), dar cu sarcina rezolvării unor probleme structurale grave privind risipa în domeniul investiţiilor publice şi a cheltuielilor guvernamentale, arierate majore (multe dintre ele greu de identificat şi monitorizat), un serviciu ridicat al datoriei publice şi cu multe plăţi aruncate în viitor de guvernările anterioare.
Perioada 2012-2013 a însemnat perioada ajustării fiscale calitative, efortul de reducere a cheltuielilor guvernamentale fiind însoţit de implementarea unui mecanism de control şi monitorizare a arieratelor şi prioritizarea investiţiilor publice. Arieratele s-au redus, randamentele la împrumuturi au scăzut la minime istorice. România şi-a atins ţinta de deficit bugetar având una dintre cele mai dure consolidări fiscale, chiar şi pe fondul unui an electoral şi al corecţiilor strict necesare pentru reântregirea salariilor bugetarilor, indexarea pensiilor si creşterea salariului minim. România şi-a consolidat stabilitatea macroeconomică, lucru confirmat la unison de FMI, UE, bănci străine, dar şi de copilul intern al FMI, Consiliul Fiscal.
Probleme rămân. Eforturile de îmbunătăţire a colectării, reducerii evaziunii fiscale şi economisire la nivelul cheltuielilor guvernamentale trebuie să fie accelerate. Reformele structurale trebuie implementate cu o viteză mai mare pentru a recâştiga potentialul economic pierdut în timp de criză. Crearea de locuri de muncă este proritară în condiţiile în care criza a tăiat 740.000 de slujbe în România. România şi-a recâştigat credibilitatea pe pieţele externe şi şi-a construit buffere care să acopere 4 luni din necesarul de finanţare.
În prezent, câştigurile de stabilitate macroeconomică fac cu ochiul opoziţiei care forţează discursul public cu propuneri fanteziste - 1. creşterea salariului minim net pe economie la nivelul de 1.000 lei 2. Reducerea cotei unice la 12% 3. Reducerea contribuţiilor sociale, atât din partea angajatorilor, cât şi ale angajaţilor.
Măsurile propuse (în fapt preluate incomplet de la analistul economic „independent“ fost economist-şef la o bancă comercială) nu au nicio legătură cu realitatea economica din România şi UE. Avem practic un ghid de intrare în faliment aşa cum era să păţim în aprilie 2009, când nu mai puteam ieşi pe pieţele externe pentru împrumuturi şi nu mai erau bani de pensii şi salarii.
Măsurile aduc pierderi de venituri certe cu compensări incerte. Numai la cota unică pierderea de venituri directă la buget (calcule pentru întreg anul 2013) ar fi de circa 2 miliarde de euro din care 650 de milioane euro de la impozitul pe profit şi 1,3 miliarde euro de la impozitul pe venit. Pe întreg pachetul, măsurile ar arunca deficitul bugetar la peste 4% din PIB introducând din nou România în hora minus de credibilitate - creştere a CDS - default pe pieţele externe - noi măsuri de austeritate. În 6 luni practic, după cheltuirea bufferului şi a unui minimum de rezerve existente România ar ajunge în faliment, urmând cazul Greciei. Doctrina fiului risipitor s-ar manifesta în plenitudinea ei.
Dacă impactul negativ asupra deficitului bugetar, dobânzilor, inflaţiei şi datoriei publice este clar negativ, efectul de stimulare a economiei prin reducerea cotei unice este incert. A lăsa mai mulţi bani la dispoziţia persoanelor fizice şi firmelor nu înseamnă că ei îi şi orientează către consum. În timp de criză ei vor economisi şi în consum se duce foarte puţin. Se va manifesta din nou echivalenţa †ricardiană: în cazul unei reduceri masive a fiscalităţii aceasta va genera efecte perverse dacă nu este credibilă: agentii economici şi populaţia o pot considera ca fiind nesustenabilă fiscal, companiile vor fi reticente în realizarea unor investiţii, iar populaţia nu va cheltui surplusul de resurse deoarece se va aştepta la o creştere ulterioară a taxării în viitor. Deci, nu putem spera la efecte pozitive prea mari, în condiţiile în care studiile econometrice indică un multiplicator fiscal de 0,5-0,8 la impozitul pe venit şi 0,2-0,5 la impozitul pe profit şi contribuţii.
Reducerea cotei unice ar însemna încă o tură de câştiguri mari pentru bogaţi şi câştiguri mici sau deloc pentru cei săraci. Ar mari din nou polarizarea socială (România oricum este în top în UE privind inegalitatea socială) ar afecta creşterea economică pe termen mediu.
Măsura reducerii cotei unice este total inconsistentă cu poziţia macroeconomică a României. În fapt, propunerea nu înseamnă decât o propunere populistă, care va mări deficitul bugetar şi nu va reduce evaziunea fiscală (ne putem uita la estimările Consiliului Fiscal http://www.consiliulfiscal.ro/Raport2011.pdf, pentru a vedea că nici măcar trecerea de la progresivitatea impozitării la cota unică - un şoc mult mai puternic nu a redus evaziunea, ci dimpotrivă). Gradul de conformare voluntară nu va creşte, fapt demonstrat din nou în analizele Consiliului Fiscal. Indicele de eficienţă a colectării a crescut marginal în 2006 după care a urmat o tendinţă de scădere, a se vedea din nou http://www.consiliulfiscal.ro/Raport2011.pdf, p 22 şi următoarele).
Nu mai spunem că propunerea privind reducerea cotei unice nu ajută deloc respectarea angajamentului României în cadrul Tratatului Fiscal, adică atingerea unui deficit structural de max 1% din PIB şi menţinerea acolo. Măsura are eficienţă zero ca stabilizator automat.
Dar am înţeles. PDL a intrat în panică şi trebuia să iasă cu ceva pentru public. Iese acum şi propune cota unică de 12%, deoarece simte că toate promisiunile sunt de fapt realizate de actualul Guvern, dar nu dintr-o dată, ci cu prudenţă. Salariul minim a crescut de la 700 lei la 750 lei de la 1 februarie 2013 şi la 800 lei începând cu 1 iulie, s-a redus TVA la pâine la 9% şi se va reduce CAS la angajator în 2014, pe măsura creării spaţiului fiscal.
Sincer, nu cred că vreun economist raţional ar propune un astfel de pachet fiscal acum în România. Ceea ce propun Primului Ministru este să reducem impozite şi taxe principale doar pe masura creării spaţiului fiscal. Pe termen scurt, vedem necesară creşterea salariului minim la pachet cu reducerea CAS, pentru a reduce impozitarea muncii şi continuarea programului pilot de TVA redus la alte alimente de bază. Cu prudenţă, cu responsabilitate, cu paşi mici şi sustenabili. Principiul este clar: orice leu economisit din cheltuieli publice sau adus din îmbunătăţirea colectării şi reducerea evaziunii fiscale trebuie folosit pentru stimularea sectorului privat, singurul care creează locuri de muncă.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
