Recent, studiind un articol al d-lui Sorin Pâslaru - redactor-şef al Ziarului Financiar1 - am avut o surpriză plăcută, atât pentru analiza economică efectuată, dar, mai ales, pentru curajul profesional. Eram obişnuit să găsesc articole scrise de reprezentanţii BNR, de pe aceleaşi poziţii: banca centrală a avut întotdeauna măsuri de politică monetară „adecvate“ perioadei respective, fără să recunoască, măcar o dată, unde s-a greşit, cu ce efecte reale etc. În sfera cauzelor interne, care au agravat criza economică în anul 2009, s-a făcut abstracţie de politica monetară a BNR, probabil pentru a nu afecta gradul de credibilitate al acesteia. Dimpotrivă, în opinia noastră, credibilitatea ar creşte dacă banca centrală şi-ar prezenta deschis neajunsurile ei în politica sa, incoerenţa mai mare sau mai mică cu politicile guvernamentale.
Prezentând cele două mari poveri pe care le are azi consumatorul român, care împiedică în mare măsură relansarea economică: datorii mari, rate şi dobânzi (6 miliarde euro dintr-un sold al datoriilor de 25 miliarde euro), plus cheltuiala mare anuală cu benzina şi motorina (alte 5 miliarde euro), redactorul-şef constată, pe bună dreptate, o stagnare a consumului, cu toată creşterea economică realizată în anul 2013. A greşit cu ceva, până aici, d-l Pâslaru? Nu.
Apoi, făcându-se o paralelă între politica Băncii Centrale Europene şi aceea a BNR, cu date reale, autorul, pe drept cuvânt, subliniază că „banca centrală a României, nesesizând furtuna care se apropia, a majorat, în loc să micşoreze, dobânda de referinţă, între ianuarie 2008 şi iulie 2009, de la 8% la 10%, până la 10,25% în decembrie 2008. Abia în mai 2009 şi-a dat seama că trebuie să mai uşureze sarcina ratelor pentru debitori şi a micşorat dobânda, doar până la 9,5% pentru ca în septembrie 2009 să se aşeze la 8%“.
Nu mă situez pe poziţia de avocat al nimănui, dar o analiză economică obiectivă nu poate să nu sublinieze corectitudinea afirmaţiilor din articolul respectiv.
Asupra acestor opinii, reacţia BNR n-a întârziat. Consilierul guvernatorului, d-l Adrian Vasilescu, încearcă să demonteze afirmaţiile redactorului-şef al Ziarului Financiar prin articolul „Unde greşeşte Sorin Pâslaru în judecarea politicii monetare din anii 2008-2014“.
Răspunsurile date de domnia sa la cele cinci probleme ridicate de redactorul-şef nu sunt convingătoare. Acolo unde nu poate recunoaşte greşelile făcute de BNR, recurge la răspunsuri teoretice de genul că urmărea BNR „o creditare sănătoasă şi evitarea supraîndatorării populaţiei“, alteori se referă la istorie şi, în fine, din nou la „sperietoarea“ cu problema inflaţiei.
Nu populaţia este de vină că a luat credite, iar acuma se află în imposibilitatea de a le rambursa. Guvernatorul BNR afirma: „Băncile sunt «vinovate» pentru 22 miliarde euro, din cele 90 miliarde euro datorie externă a României, pentru că au dat credite“. Dar cine a sprijinit băncile?
Axa pe care s-a mers, valabilă şi azi, a produs mari daune, nesprijinind economia reală: banca centrală € băncile comerciale € Trezoreria statului € datoria internă şi externă € îndatorarea populaţiei şi a firmelor € scăderea consumului şi a investiţiilor.
Evident, dacă BNR credita băncile la dobândă ridicată, acestea sporeau dobânzile pentru a-şi realiza profiturile lor.
În martie 2009, creditele acordate de BNR instituţiilor de credit aveau 14% dobândă, în luna septembrie 2009 dobânda era de 12%, iar în ianuarie 2010 nivelul acesteia se situa la 10,5%.
Criza a început în 2009, dar procesul de creditare al băncilor nu s-a diminuat:
Soldul creditelor
decembrie 2008 - 229,6 mld. lei
decembrie 2009 - 232,6 mld. lei
iunie 2010 - 239,1 mld. lei
septembrie 2010 - 242,9 mld. lei
Astfel, creditul devenea foarte scump pentru economia reală, pentru datoria publică şi, evident, pentru populaţie. În anul 2009, nivelul datoriei publice a fost de 23,7% din PIB şi era considerat foarte mic faţă de plafonul de 60% din PIB prevăzut în Tratatul de la Maastricht, dar creşterea anuală era uriaşă, de 10%. Pentru românii cu venituri mici, acest plafon nu era mic, ci era o povară.
Datoria publică a crescut în 2013 (nov.) la 38,1% din PIB. Cu cât a contribuit politica BNR la această creştere? Se poate face un calcul privind ponderea dobânzilor în datoria publică.
Totuşi, dobânzile medii anuale la creditele de consum în lei au mai scăzut, de la 21,9% în decembrie 2009 la 15,2% în decembrie 2012 şi la 16% în februarie 2013.
Mai este necesar să evidenţiem că procesul de creditare realizat de bănci era preponderent în euro sau alte valute şi în proporţie redusă în lei. Creditarea în euro era preponderentă: 57,8% în septembrie 2009 şi 58,8% în septembrie 2010. Leul devenise „o ficţiune în funcţiune“? Euroizarea economiei domina circuitele monetare şi nu numai. O primă concluzie era aceea că BNR a sprijinit procesul de creditare la dobânzi ridicate.
O primă remarcă se impune a fi menţionată: nu cred că BNR n-a sesizat furtuna care se apropia în anul 2008, pentru că guvernatorul BNR sublinia în noiembrie 2008 la Gala Ziarului Financiar – 10 ani – „condiţiile externe nu lasă prea mult timp pentru ezitări“.
În realitate, s-a ezitat foarte mult timp. De ce? Era mai simplu să se stea în expectativă decât să se intre în lupta contra recesiunii economice? Nu s-a uitat conducerea BNR, în anul 2009, la isoria băncii centrale?
Reamintim factorilor de decizie din România, prin prisma specialităţii noastre de peste 40 de ani în domeniul financiar – monetar, că Banca Naţională a României, fiind instituţie importantă a ţării, patrimoniul ei face parte din patrimoniul naţional, iar în istorie, în cele mai grele momente a sprijinit puternic economia naţională. Iată ce scria renumitul economist Victor Slăvescu: „Datoria statului la BNR era în septembrie 1921 de 10.699 milioane lei“ (cu acoperire în aur) iar guvernatorul Băncii Naţionale de atunci, I.G. Bibicescu sublinia „fără Banca Naţională nu se putea face războiul naţional“. A fost un exemplu, alături de altele, de sprijin al Băncii Naţionale pentru economia României. Desigur, acuma avem alte condiţii istorice. În anul 2009 am căzut într-o gravă recesiune, adoptându-se soluţiile de austeritate. De ce n-a devenit BNR un luptător puternic împotriva austerităţii? BNR avea şi are suficiente instrumente de politică prin care se putea ancora puternic împotriva recesiunii. Nu ne referim aici la încălcarea art. 123 din Tratatul de Aderare, care „interzice băncilor centrale orice fel de finanţare a deficitului bugetar din rezerve“, ci la politica dobânzii de referinţă, la politica de curs valutar, rezervele minime obligatorii, dinamica şi dimensiunea rezervelor valutare, ţintirea inflaţiei etc.
Cât de negativ a influenţat apoi statu-quo-ul BNR privind dobânda de referinţă o perioadă incredibil de mare, mai 2010 – noiembrie 2011, circa 18 luni, menţinând neschimbat nivelul la 6,25%? Desigur, unele influenţe au existat, fie în direcţia cursului de schimb, fie pentru investiţiile directe ale nerezidenţilor din România.
Tot din ograda BNR, un reprezentant de seamă, d-l L. Croitoru, a sărit şi domnia sa să argumenteze de ce s-a procedat aşa, pentru că, spunea: „o scădere mai abruptă a ratei dobânzii ar fi accentuat recesiunea“. De ce ar fi accentuat-o? Cât de abruptă trebuie să fi fost ca să fie în stare să influenţeze recesiunea? Prin termenul „abruptă“ s-a considerat un răspuns suficient de bine argumentat pentru a justifica politica BNR Totuşi, d-l L. Croitoru conchide: „Efectele negative asupra bilanţurilor entităţilor îndatorate în valută, ale deprecierii leului rezultată din reducerea mai abruptă (subl. ns.) a ratei dobânzii ar fi fost mai mari decât efectele pozitive asupra stimulării exporturilor“. Dar asupra consumului şi investiţiilor ce influenţe ar fi avut loc? Este doar o afirmaţie care, în opinia noastră, este numai parţial reală.
Asupra acestui punct de vedere, d-l redactor şef mă scuteşte de alte comentarii. Domnia sa afirmă în încheierea articolului: „în 2009 dobânda (subl. ns.) trebuia rapid înjumătăţită, de la 10% la 5% pentru a da „sânge“ în economie. Nu e bine să fii maliţios, dar parcă experienţa îndelungată este câteodată un obstacol pentru viteza de reacţie în situaţii de criză“. Această concluzie finală n-a fost pe placul conducerii BNR, deşi, în opinia nostră, ea spune adevărul. Au urmat atacurile asupra redactorului şef al Ziarului Financiar formulate, fie ca opinii, fie ca răspunsuri, dar pentru un specialist, acestea nu sunt convingătoare.
Merită să ne oprim şi asupra punctului de vedere al d-lui F. Pogonaru – preşedintele A.O.A.R.: „Din criză nu se iese, fiind campionul austerităţii şi toţi politicienii noştri erau campionii austerităţii în Europa la un moment dat“. O apreciere extrem de tăioasă la adresa politicienilor, dar pe care o merită. În final, d-l F. Pogonaru conchide într-un mod extrem de dezamăgitor: „Este irelevant dacă BNR a acţionat sau nu“. Cum adică? Este irelevantă politica monetară a BNR, care, vrem – nu vrem, face parte din politica economică a României? Istoria unei ţări, privită chiar şi prin istoria politicii economice, nu poate fi irelevantă. Ar însemna să afirmăm că nu existăm, dacă susţinem că e tot una dacă instituţiile ţării au elaborat o politică economică mai eficientă pentru ţară sau mai proastă. Termenul „irelevant“ este mult prea elegant pentru a se trece sub preş efectele negative de atunci ale politicii BNR
În sfârşit, într-un articol cu un titlu bombastic – „Când banii fug, nu îţi găureşti singur buzunarele“- d-l D. Dăianu apără politica ratei dobânzii din 2008-2009. Scăderea ratei dobânzii este o „teză ce se sprijină pe teze de manual“ dar că la prima vedere „această teză pare în ordine“. Numai că, afirmă d-l D. Dăianu, „teza ignoră trăsături ale situaţiei economice româneşti din anii 2008-2009“. Sunt enumerate cinci trăsături, care ar trebui analizate fiecare în parte, pentru a demonstra că nici una nu justifică lipsa de reacţie a BNR. Vom lua în calcul una din aceste trăsături: „grad de euronizare masiv (subl. ns., în jur de 60% din volumul tranzacţiilor) care reduce eficacitatea unei politici de depreciere a cursului de schimb ca mijloc de ajustare a balanţei de plăţi“.
Într-adevăr, euronizarea masivă a economiei româneşti a fost şi constituie şi azi un ax cardinal în politica BNR, cu efectele ei dintre cele mai negative asupra economiei naţionale. Dar de ce se leagă euronizarea de politica de curs valutar şi nu se ancorează în politica dobânzii de referinţă?
Răspunsul este simplu, pentru că nu se dorea să se afirme că BNR a greşit prin menţinerea dobânzii de referinţă la cote înalte.
O analiză serioasă a relaţiei euronizare – politica cursului de schimb va scoate în evidenţă alte faţete a politicii monetare a BNR, în special după anul 2004.
Cursul de schimb Leu/Euro reprezintă un barometru al economiei româneşti, reflectând adesea dinamica trăsăturilor acesteia, dar de multe ori ascunde cauzele pentru care s-a modificat. Adesea, factorul psihologic îşi pune amprenta asupra dinamicii lui. Nu vom exclude uneori influenţele intervenţiei pe piaţă ale BNR, generate de interese necunoscute. Vom observa chiar din dinamica cursului în perioade succesive, mişcări de ne-înţeles într-un sens sau altul, deşi argumentele în favoarea dinamicii vor fi prezente.
Încă în anul 1998, d-l A. Vasilescu sublinia într-un interviu din Cronica Română şi anume că „Cursul de schimb leu/dolar nu este un factor determinant, ci un factor determinat (subl. ns.). în economie“. Rezultă că, într-o anumită proporţie, cursul valutar cuprinde o valoare subiectivă. Poate fi supraevaluat sau subevaluat, dar vom sublinia că, în ambele variante, într-o anumită proporţie, există o valoare subiectivă în mărimea lui. Ca rezultat, pe lângă influenţele sale asupra economiei, fie macro, fie micro, speculaţiile sunt prezente cu efectele lor, în general, negative, dar benefice pentru cei care au speculat şi au câştigat. Vom sublinia concluzia d-lui Nicolae Rădulescu, care în articolul „De ce scade cursul de schimb al leului“ ajunge la „concluzia că Banca Naţională a României patronează o depreciere a leului determinată de factori pur speculativi şi în care discursurile despre economia reală constituie doar un fundal favorabil“. Dacă îmbrăţişăm această concluzie, ar însemna să reliefăm faptul că politica de curs valutar are coordonate care nu protejează interesele naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară. Vom întreba pe a cui interese le serveşte în acest caz politica BNR?Într-un alt articol recent, consilierul guvernatorului BNR se întreabă „ce ne ţine în loc?“ Răspunsul său este direct: „Nu suntem competitivi“. Oare în acest răspuns sunt incluşi toţi factorii de decizie din România?
În acelaşi articol, guvernatorul BNR „observă că astăzi, în dezbaterile publice de la noi, adesea ideile bune sunt alungate de cele rele“. Se parafrazează legea monetară a lui Gresham potrivit căreia „moneda rea scoate din circulaţie moneda bună“.
Deci ideile rele sunt cele populiste, iar acestea înlătură ideile de progres. Apare inevitabil o altă întrebare: care au fost deciziile bune şi care cele rele în politica monetară a BNR?
Euroizarea n-a fost legiferată în mod direct, dar a fost bine pregătită de BNR şi apoi tolerată pentru a dezvolta la niveluri incredibile piaţa valutară.
În anul 2004 s-a adoptat Legea nr. 312, privind statutul Băncii Naţionale a României, prin care se modifică obiectivul fundamental al BNR existent în Legea nr. 101/1998 (existent şi în statutele anterioare), acela de „asigurarea stabilităţii monedei naţionale pentru a contribui la stabilitatea preţurilor“.
Noul obiectiv fundamental al BNR devine „asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor“. Cum a fost posibil ca acest obiectiv să fie adoptat de Parlament? Într-adevăr, într-o economie de piaţă liberă politica monetară influenţează stabilitatea preţurilor, dar aceasta din urmă depinde şi de alte cauze economice.
De ce s-a renunţat la obiectivul privind stabilitatea monedei naţionale? Renunţându-se la conceptul de stabilitate a monedei naţionale, se atribuia leului o valoare subsidiară în sistemul bancar, acceptându-se, cel puţin în mod tacit, euroizarea sistemului, inclusiv a economiei naţionale.
Ce rol mai putea să joace leul pe piaţa monetară naţională dacă ponderea sa în totalul creditului acordat de instituţiile de credit era în martie 2010 de numai 34%, în timp ce euro şi dolarul SUA ocupau o pondere de 61,2%?
Fenomenul continuă, leul îşi restrânge treptat rolul în circulaţia monetară. Cui i-a folosit acest fenomen? Cu siguranţă capitalului autohton, sectorului privat naţional nu i-au fost benefice. Dacă ideile populiste sunt periculoase, inovaţiile monetare sunt şi mai periculoase. S-au aplicat semnificaţiile legii Gresham?
Nu, s-a făcut o inovaţie în domeniul monetar, moneda bună, adică euro, scoate din circulaţie leul. Numai că, leul n-a devenit monedă rea. Capitalului străin, băncilor străine le-a fost şi le este foarte favorabilă euroizarea economiei naţionale.
S-a dezvoltat piaţa valutară interbancară la niveluri medii lunare ce depăşesc 30 de miliarde euro.
Ce pondere au operaţiile speculative pe această piaţă? De ce nu s-au taxat aceste operaţii speculative? N-a existat interes? Câţi bani se puteau obţine, chiar pentru plata salariilor şi pensiilor, fără a fi nevoie de împrumutul uriaş de 20 miliarde euro?
Potrivit Constituţiei, art. 137/2, leul este moneda naţională. Scoaterea lui din funcţiile îndeplinite de monedă a permis euroizarea economiei naţionale. A fost şi este constituţional acest fenomen?
Atât timp cât leul este monedă naţională, acesta trebuia, aproape exclusiv, să îndeplinească funcţiile monedei: de măsură a valorii, mijloc de circulaţie, mijloc de plată, chiar mijloc de tezaurizare. Scoaterea treptată a leului din funcţiile sale poate fi neconstituţională? Într-o astfel de variantă, cine îşi asumă responsabilitatea?
O analiză mai amplă a pieţei valutare interbancare necesită a fi realizată în corelaţie cu dinamica dobânzii de referinţă, a cursului valutar, a rezervelor valutare şi implicit cu dinamica inflaţiei.
La nivelul anului 2013, inflaţia a atins minimul istoric de 1,55% pe an. Acest nivel este excelent, dar el este adecvat ţărilor dezvoltate din zona euro. Grila de 1,5-2,5% este o ţintă pentru ţările dezvoltate, pentru că ea este benefică economiei, produce mai multe efecte pozitive decât negative. Pentru nivelul de dezvoltare al României (140 miliarde euro PIB în anul 2013), acest minim istoric nu este adecvat, ci grila de 2,5-4,0% se încadrează cel mai favorabil pentru dezvoltarea economică. Dacă urmărim ţinta inflaţiei stabilită de BNR pentru intervalul 2007-2013, vom observa că nivelul acesteia în anii de creştere economică 2007-2008 a fost de 4,0-3,8%, iar în anii de recesiune 2009-2010, ţinta a fost aceeaşi, de 3,5% (3% în anul 2012). Este mai puţin important că între anii 2007-2010 ţinta inflaţiei n-a fost atinsă. În opinia noastră, grila adecvată nivelului de dezvoltare al României de 2,5-4% trebuie determinată şi corelată cu celelalte instrumente de politică monetară.
Inflaţia atinsă în anii 2007 şi 2008 de 6,57%, respectiv de 6,3% nu poate justifica lipsa de reacţie a BNR. Acest nivel n-a fost în realitate o „sperietoare“, dimpotrivă, creşterea economică din perioada respectivă a fost influenţată, într-o măsură importantă şi de inflaţie.
„Canalul încrederii“ nu se va îmbunătăţi prea rapid. Dimpotrivă, recunoaşterea greşelilor în politica sa monetară ar fi un factor de restabilire a credibilităţii băncii centrale. Sunt sceptic că se va realiza aşa ceva, într-un an în care apare la orizont un nou mandat pentru conducerea BNR.
Notă: 1. „De ce schema rate la jumătate vine să compenseze azi lipsa de reacţie rapidă a băncii centrale în recesiunea din 2009“
Prof. Dr. Teofil Bolchiş este profesor onorific al Academiei de Studii Economice
