Vestul interpretează greşit intenţiile lui Putin cum că acesta ar vrea să reconstruiască un imperiu şi este mult mai probabil ca adevăratul scop al preşedintelui rus să fie crearea unei Ucraine compacte, monoetnice şi ultranaţjonaliste cu componenta rusă redusă la minimum deoerece, fiind legată în mod intim de Rusia sub multe aspecte, o Ucraină prosperă,democratică şi tolerantă ar ameninţa existenţa statului mafiot, scrie Leonid Ragozin, un ziarist freelance din Moscova, care a publicat articole în The Guardian, Businessweek, dar şi pentru publicaţii ruseşti precum The Moscow Times.
Etnicizarea conflictului ucrainean convine Kremlinului. Cel mai mare coşmar al Rusiei este ca Ucraina să se transforme într-o alternativă la Rusia – să devină un teren mai fertil pentru ruşii talentaţi şi cu spirit antreprenorial decât propria ţară. Sau chiar mai rău – să apară un front pro-democratic şi care să lupte împotriva statului mafiot în toate republicile foste sovietice iar Ucraina să fie vârf de lance.
Conflictul armat din Ucraina seamănă din ce în ce mai mult cu războiul din Croaţia din 1991. Rusia încearcă să fragmenteze una câte una zonele predominant rusofone din sud-estul Ucrainei fie prin anexare directă, ca în cazul Crimeei, fie prin crearea unor regimuri „marionetă” asemănătoare cu cele instalate de sârbi în estul Croaţiei în timpul războiului de independenţă faţă de fosta Iugoslavie.
Acest ultim scenariu pare să fi fost aplicat în zona bogată în cărbune Donbas din estul Ucrainei, unde militanţi cu susţinere rusă au organizat un vot pe tema independenţei sau a autonomiei regiunii faţă de Ucraina (în funcţie de interpretarea dată întrebării de pe buletinul de vot care era formulată vag). Deşi organizatorii l-au numit referendum, în mod foarte clar votul nu a fost nici corect, nici reprezentativ.
În regiune domneşte teroarea, semănată mai ales de insurgenţi. Aceştia au răpit zeci de activişti şi politicieni ucraineni, cadavrele a trei dintre ei fiind găsite într-un râu din apropiere de Sloviansk, epicentrul insurecţiei şi principalul cartier general al rebelilor. Trupurile purtau urme de tortură, cei trei având burţile despicate.
Nemiloşi şi înarmaţi până-n dinţi, insurgenţii nu au lăsat guvernului ucrainean altă soluţie decât să folosească armata într-un mediu urban. Iar răspunsul de multe ori patetic al armatei ucrainene a contribuit la haosul general.
Insurgenţii nu au avut acces la liste de alegători aduse la zi, comisiile de la centrele de vot erau alcătuite din oameni numiţi de comandanţii rebelilor şi au existat doar o mână de centre de vot în oraşe mari precum Doneţk, cu o populaţie de un milion de locuitori şi Mariupol, cu 500.000 de locuitori. Numărul mic de centre de vot corelat cu susţinerea reală pentru unirea cu Rusia din partea unei mari părţi a populaţiei - aproximativ 30% potrivit mai multor sondaje - au determinat formarea unor cozi interminabile în faţa centrelor de vot. Imaginile cu aceste cozi uriaşe au fost livrate telespectatorilor televiziunilor ruse drept dovezi ale unei susţineri generale. Obţinerea acestor imagini a părut să fie principalul motiv pentru organizarea scrutinului.
Propaganda Kremlinului promovează ideea că ruşii „oprimaţi” se ridică împotriva „statului artificial” ucrainean, într-o regiune care a devenit „accidental” parte a Ucrainei în urma prăbuşirii imperiului sovietic în 1991. Imaginea pare foarte departe de adevăr atunci când călătoreşti în Donbas. Societatea locală pare foarte polarizată în problema separării de Ucraina, dar lucrurile par să ţină mai degrabă de lupta de clasă decât de un conflict etnic.
Pătura educată din clasa de mijloc tinde să susţină o Ucraină unită chiar dacă practic 100% din cetăţeni sunt vorbitori de rusă. Mare parte dintre susţinătorii separatismului sunt pensionari şi funcţionari ai statului care tânjesc după un stat paternalist social, precum era Uniunea Sovietică. Pe lângă ei mai sunt membrii bandelor locale de infractori şi angajaţii instituţiilor de menţinere a ordinii publice, care într-o regiune cu un grad foarte mare de infracţionalitate precum Donbas reprezintă în mare acelaşi grup social.
Atât Occidentul cât şi Rusia par să descrie conflictul din Ucraina în aceiaşi termeni etnico-naţionali despre care se discuta în fosta Iugoslavie. Politicienii şi mass-media din Vest acuză Rusia de imperialism şi de dorinţă de răzbunare, reducând istoria comună ruso-ucraineană extrem de complexă cu culturi profund interconectate la un model primitiv şi de altfel nu foarte util al unei relaţii de tip imperiu-colonie.
În acelaşi timp, propaganda rusă încearcă să vândă imaginea grotescă a unei Ucraine care a trecut în mâinile unor naţionalişti extremişti. Aceştia - spun ruşii – vor să interzică limba rusă şi să elimine orice ţine de Rusia într-o ţară în care jumătate din populaţie vorbeşte rusa în viaţa de zi cu zi.
Autorul articolului scrie că a vorbit cu susţinătorii separatiştilor în Donbas şi că i s-au spus poveşti de groază despre cum guvernul ucrainean intenţionează să introducă în paşapoarte ştampile speciale pentru cetăţenii care nu sunt de origine etnică ucraineană în vederea deportării lor ulterioare sau despre cum autorităţile de la Kiev intenţionează să provoace artificial foamete în regiunile rusofone. În pofida ciudăţeniei acestor acuzaţii, susţinătorii separatiştilor păreau să creadă cu adevărat că riscurile sunt reale.
În afară de faptul că nu este foarte credibilă, retorica etnico-politică a propagandei ruse distrage atenţia publicului de la esenţa problemei.
Lupta în desfăşurare în Ucraina, dar şi în Rusia şi în alte ţări ex-sovietice, este descrisă cel mai bine de un slogan al mişcării pro-democratice din Ucraina. Acesta este „Bandu get’!”, care înseamnă „Jos cu banda!”. Prin „bandă” oamenii înţeleg regimul corupt, cu legături cu crima organizată şi sprijinit de un aparat represiv crud care profită de pe urma jefuirii afacerilor şi a indivizilor – un stat mafiot. Diferite versiuni ale unei asemenea cleptocraţii autoritare controlează în prezent toate ţările foste sovietice cu excepţia statelor baltice şi poate a Georgiei.
În Ucraina popularitatea acestui slogan nu ţine cont de divizarea etnico-lingivistică dintre vestul vorbitor de ucraineană şi sud-estul rusofon. Protestul din Euromaidan care a început în noiembrie anul trecut şi a dus la răsturnarea de la putere a preşedintelui Viktor Ianukovici i-a unit pe vorbitorii de ucraineană şi de rusă. În mod similar, protestele din piaţa Bolotnaya din Moscova din 2012, aceleaşi sloganuri anticorupţie şi pro-democratice i-au unit pe susţinătorii partidelor de pe întreg spectrul politic – de la extrema stângă până la extrema dreaptă.
Dar în Ucraina componenta ultra-naţionalistă care îi dezbina pe oameni apărea în discuţie mereu, distrăgând oamenii de la scopul real şi îndepărtându-i pe scepticii din regiunile rusofone. Ultranaţionalismul alimenta şi propaganda agresivă a statului rus, care la rândul ei se caracterizează printr-un naţionalism extrem şi printr-o xenofobie toxică care întrece cu mult retorica ucraineană. Drept rezultat, chiar şi mişcarea pro-democratică din Rusia este divizată în privinţa Ucrainei – mulţi liberali ruşi fie cred în argumentul propagandei despre „fascismul ucrainean” sau propriul naţionalism îi împiedică să îi înţeleagă şi să îi sprijine pe ucraineni.
Materialul a fost publicat de Al Jazeera.
