Cine mai stie acum ce era pe vremuri fotoliul de orchestra ? Si cum te pregateai pentru a intra in sala de concert sau pentru a avea onoarea de a te aseza pe acest scaun ? Uzantele s-au schimbat, la concert se vine in blugi, inca nu s-a inventat pe plaiurile mioritice obiceiul de a ti se oferi o cravata si un sacou de la garderoba daca ai uitat sa ti le aduci de acasa...
Tinerii si muzica clasica
Totusi, in anii 2000 se intampla sa ai un alt tip de placute experiente in salile de concert. Constati ca tinerii incep sa fie tot mai curiosi fata de acest domeniu si sa riste sa treaca peste pragul Ateneului, macar pentru ca au auzit ca este Anul Mozart. In 2005, tema anului in domeniul muzicii clasice a fost Enescu, comemorarea a 50 de ani de la moartea sa generand multe manifestari la noi si in lume legate de numele marelui nostru compozitor. Si, bineinteles, un nou Festival "Enescu".
Imi asum riscul de a formula in aceasta pagina o sinteza subiectiva, centrata pe viata culturala a Capitalei a anului muzical 2005, generata de o realitate. Si anume aceea ca la multimea de propuneri de toate felurile care ne inconjoara in aceasta perioada, chiar daca te limitezi la fenomenul clasic, cu o necesara extindere catre balet, este imposibil sa nu ratezi cate ceva important.
Voi incerca asadar sa revin asupra momentelor care mi-au ramas in memoria afectiva si nu neaparat in cea profesionala, pentru ca, in fond, muzica se adreseaza si afectului, nu numai intelectului, motiv care ii creaza deseori probleme cu cei care prefera o definire restrictiva a culturii si care se intreaba in ce masura trebuie sau nu sa o repudieze, mai ales cand este vorba despre genuri, piese sau persoane agreate de un numar mult mai mare de oameni decat media produselor culturale.
"Fabricat in Romania"
Daca remacam o tot mai evidenta prezenta a tinerilor in salile de concerte, o alta trasatura a vietii muzicale bucurestene a anului 2005 cred ca a fost prezenta pe scenele noastre a unor tineri interpreti romani care nu mai locuiesc in tara, dar care revin cu placere de cate ori este posibil, in diferite momente sau ipostaze. Dintre acestia, imi revin in memorie trei nume: Remus Azoitei, Liviu Prunaru si Mihaela Ursuleasa.
Remus Azoitei a avut sala plina la Radio, aparitia pe afis a violonistui roman a carui cariera remarcabila din ultimii ani l-a adus in pozitia actuala de profesor la Royal Academy of Music din Londra atragand publicul. Spectaculosul Concert pentru vioara si orchestra in re major de Ceaikovski i-a oferit lui Remus Azoitei terenul necesar pentru etalarea acelei virtuozitati sclipitoare care va fascina intotdeauna marele public, dar si posibilitatea de a ne fermeca printr-o frazare plina de gratie si prin idei muzicale urmarite cu rafinament, apanaj al marilor artisti. In toamna, ne-am reintalnit cu el la Festivalul "George Enescu", in duet cu neconventionalul Nigel Kennedy in Concertul pentru doua viori de Bach. Dat fiind ca gandul ne-a dus spre evidenta unui anumit snobism al publicului, ne-am pus problema ca daca Remus Azoitei ar fi ramas in tara si ar fi predat la Universitatea de muzica din Bucuresti, valoarea lui "de piata" ar fi fost alta, ca de altfel si povestea carierei sale.
O alta poveste de succes are violonistul Liviu Prunaru, stabilit acum in Elvetia, unde preda la celebra scoala infiintata de Yehudi Menuhin la Gstaadt. Revenirea lui la Bucuresti in februarie 2005 era dublata si de aparitia unui triplu CD cu integrala sonatelor pentru pian si vioara de Beethoven la Editura "Casa Radio". Imi aduc aminte ca mi-am inceput si mi-am incheiat ziua atunci in sunetele viorii Guarneri de la 1676 pe care canta Liviu Prunaru. Sala Ateneului a fost plina pentru a asculta un violonist cu o experienta impresionanta, care circula pe scene din intreaga lume si care face parte dintre acei artisti romani lansati dupa 1990 care au stiut sa profite de sansa pe care le-a acordat-o viata muzicala internationala, dar au dorit si au acceptat sa cante frecvent in tara, unde este evident ca nu beneficiaza de onorariile pe care le obtin in afara ei. Liviu Prunaru impresioneaza nu numai prin sunetul superb si prin tehnica de mare maestru, ci si printr-o conceptie ce imbina o spiritualizare rafinata, cu o caldura romantica fara de care multe opusuri isi pierd mult din farmec.
Al treilea nume la care ma opresc acum este cel al Mihaelei Ursuleasa, pe care am ascultat-o recent in Concertul nr. 2 pentru pian si orchestra de Sostakovici alaturi de Orchestra Nationala Radio, sub bagheta lui Horia Andreescu. Bucuria de a canta, fantezia si exuberanta frazarii, firescul cu care ne-a transmis intelesul acestei muzici ne-au fixat in memorie pentru totdeauna acest incantator concert cu semnatura Mihaelei Ursuleasa, cea care a pornit prin lume cand era copil, pentru a atinge acele superbe momente de glorie care nu se lasa inchise intre granitele unei tari, oricare ar fi ea.
Festivaluri pentru elite
Muzica noua sau muzica cotemporana, cum am vrea sa o numim, ramane un domeniu rezervat elitelor, receptarea ei solicitand celui care o asculta o cultura de specialitate. In consecinta, ea are nevoie de existenta unui festival dedicat, care de altfel se petrece anual la Bucuresti, incepand din 1991 la sfasitul lunii mai, sub numele Saptamana Internationala a Muzicii Noi sau, mai recent, Saptamana Muzicii Contemporane. La fel de importanta ar fi si aducerea macar la nivelul celei de-a doua jumatati a secolului trecut a repertoriului stagiunilor noastre. Poate daca acest al doilea fenomen ar reprezenta o realitate in viata muzicala romaneasca, un festival de profil ar reusi sa umple salile de concert. Dar acest fenomen nu se petrece, iar managerii institutiilor de concert romanesti nu pot fi blamati intru totul, mai ales cand cerintele ce vin catre ei sunt contradictorii - sa programeze muzica contemporana si sa faca sali pline. Deocamdata, muzica contemporana se adreseaza celor, destul de putini, pentru care curiozitatea intelectuala reprezinta o realitate si care nu rezuma receptarea muzicii la o simpla placere senzoriala.
Editia a 15-a a acestui festival a fost mai putin densa, nu s-a mai ajuns la situatia a trei concerte pe zi pe parcursul intregii saptamani, spre binele impatimitilor care nu rateaza nici un concert si a adus la Bucuresti interesante formatii straine, culminand cu o intreaga Orchestra de flaute. Lucrarile cantate au ocupat intr-adevar un spectru stilistic mai larg, pornind de la Debussy si ajungand la piese scrise chiar in anul 2005, prezentate in prima auditie absoluta, oferind sansa deschiderii catre un public mai putin specializat. Totusi, se pare ca trebuie sa mai avem rabdare pana la a vedea sali arhipline la astfel de concerte.
Chiar daca vorbim despre o nisa atat de ingusta cum este cea a muzicii contemporane, intotdeauna vor exista tabere estetice ale caror pozitii devin din cand in cand ireconciliabile, o manifestare a acestei stari fiind si existenta in toamna a unui festival avangardist chiar in raport cu SIMN, pe nume Multisonic Fest. Multe nume se regasesc pe afisele ambelor festivaluri, iar adresabilitatea lor este tot restransa. Aflat in 2005 la a doua editie, Multisonic Fest a incercat sa compenseze reflexele unei realitati evidente si anume aceea ca intre avangarda celor din spatiul cultural vestic si cea de la noi ramane in continuare o distanta paradoxal de mare. Anuntat inca de pe afis ca o manifestare dedicata muzicii de tip Trans-Fusion Kontakt, o denumire-umbrela sub care se gasesc mai multe subgenuri precum Electro/Jazz/Contemp/Dans/Impro, MultiSonicFest a adunat muzicieni carora le place sa exploreze noi teritorii, fie ei romani sau straini, muzicieni atrasi de explorarile intelectual-sonore.
"Enescu 2005" - un festival popular
Ramanand in perimetrul muzicii clasice si conditionarilor culturale pe care ea le impune, trebuie sa recunoastem ca Festivalul International "George Enescu" a devenit tot mai mult un festival popular, ceea ce nu inseamna neaparat stadioane pline cu un public in delir, dar poate insemna, deocamdata, o piata (Piata festivalului) arhiplina seara de seara de oameni de cele mai diverse varste si formatii, ascultand muzica clasica in aer liber.
In plus, revenirea o data la doi ani in luna septembrie la concertele Festivalului "Enescu" cred ca a dat nastere in Romania unui nou tip de meloman roman, care poate fi intalnit rareori la concert in timpul stagiunilor Filarmonicii sau Formatiilor muzicale radio. Cand e festival insa, el va fi nelipsit. Intotdeauna mi-a placut sa privesc pozitiv acest fenomen, fiind convinsa ca dupa doua-trei festivaluri, acei spectatori care vor fi venit si pentru muzica si nu doar pentru a fi vazuti pe acolo vor incepe a fi tentati de concertele de la Ateneu, de la Sala Radio sau de spectacolele de la Opera, pentru a ne referi doar la Bucuresti. In plus, cred ca mai bine de jumatate dintre cei care au ocupat cele 4.000 de locuri ale Salii Palatului erau autentici iubitori de muzica clasica si chiar cunoscatori ai domeniului.
Revenim aici la o succesiune de cifre la care am mai facut apel pe parcursul anului trecut, dar care ramane relevanta. Contributia presedintelui festivalului, directorul Operei de Stat din Viena, Ioan Holender (care ramane, intelegem, in aceeasi postura si pentru editia din 2007), a dus la o "eficientizare" a actualei editii fata de cele anterioare. Majoritatea orchestrelor venite din strainatate au sustinut cate doua concerte, cu programe diferite, printre ansamblurile implicate aflandu-se sase orchestre simfonice din strainatate (Orchestra simfonica Kirov, Orchestra Filarmonica a Israelului, Orchestra Radio din Stuttgart, Capela de Stat din Dresda, London Philarmonic Orchestra, Orchestra Nationala a Frantei) si cinci din Romania (Filarmonica "George Enescu" si Orchestra Nationala Radio din Bucuresti, Filarmonicile din Cluj Napoca, Iasi si Timisoara), orchestre de camera (King''s Consort, Academia Saint Martin in the Fields, Orchestra de camera din Lausanne, Orchestra de Camera Radio etc.), carora li s-au alaturat formatii camerale, companii de balet, formatii corale sau colectivul Operei Nationale din Bucuresti. Festivalul "Enescu" a adus la Bucuresti si de aceasta data solisti si dirijori de mare valoare precum Zubin Mehta, Christian Zacharias, Kurt Masur, Dan Grigore, Horia Andreescu, Myung-Whun-Chung, Valery Gergiev, Cristian Mandeal, Nigel Kennedy, Marjana Lipovsek, José van Dam, Elisabetha Leonskaja, Barbara Hendricks etc. Programul concertelor a cuprins, ca de obicei si opusuri enesciene camerale si simfonice, dintre care nu a lipsit opera Oedipe in versiunea regizorala a lui Petrika Ionescu. In festival au fost programate peste 40 de lucrari contemporane romanesti, ceea ce poate fi considerata o victorie a Uniunii Compozitorilor.
Au fost multe seri superbe la aceasta editie a festivalului, dar personalitatea care s-a detasat ramane, cred, cea a lui Christian Zaccharias, care, alaturi de Orchestra de camera din Lausanne, ne-a oferit poate experienta artistica cea mai puternica a acestei editii, fascinand efectiv publicul cu integrala concertelor pentru pian si orchestra de Beethoven.
Celalalt aspect al festivalului pe care vreau sa-l marchez aici este exact fenomenul Pietei Festivalului "George Enescu" - spatiu situat intre Ateneul Roman, Biblioteca Universitara si Palatul Regal, in care atata timp cat vremea a tinut cu organizatorii (mai precis intre 3 si 18 septembrie) s-a auzit muzica clasica in aer liber, oricine putand participa la aceste concerte fara sa plateasca bilet si avand posibilitatea sa vina si sa plece cand doreste. Au fost aici pensionari care nu-si permisesera nici macar un bilet la festival, au fost aici parinti cu copii prea mici pentru a-i duce in salile de concert, dar pe care incearca sa-i formeze in spiritul bunului gust, timp de doua saptamani ambianta acelui spatiu fiind profund culturala, acolo avand ocazia sa devina cunoscuti publicului talentati elevi ai liceelor de muzica. S-a vorbit in acea perioada mult despre "coborarea festivalului in piata" si continui sa sustin ca este o idee fericita, pe care ar trebui sa o ia ca exemplu mai multi promotori de fapte culturale din Romania, deoarece ea a facut dintr-un festival aflat undeva pe un piedestal inspre care putini aveau curajul sa priveasca, un festival cu adevarat popular in lumea celor pe care ii putem numi, in sensul cel mai larg al cuvantului, intelectuali.
Dupa Festivalul "Enescu" din 2005, diferenta intre "melomanul de festival" si melomanul roman autentic a inceput sa devina din ce in ce mai mica, certificand faptul ca, daca artistii si cei care fac cultura in Romania vor incerca sa coboare din turnul de fildes si sa atraga ce se mai poate atrage catre bun gust, cultura si valoare, probabil ca ne va placea tot mai mult lumea in care vor trai copiii nostri. Poate suna straniu, dar avem in acest sens o datorie de care nu avem voie sa ne eschivam.
Exceptii extra-festivaliere
Ne plac stagiunile noastre pentru ca ele reprezinta o certitudine, chiar daca au uneori un aspect oarecum mat, generat in principiu de finantarea insuficienta pentru a aduce veritabile capete afis de pe piata artistica internationala. Dar si mai mult ne plac surprize cum a fost cea din luna octombrie, cand am asistat la Ateneu la un concert Deutsches Symphonie-Orchester Berlin dirijata de Kent Nagano (invitati pentru a marca aniversarea unui post de radio, Deutsche Welle). Intr-o lume muzicala in care concurenta este acerba, Deutsches Symphonie-Orchester a trebuit sa-si creeze un profil individualizat, remarcandu-se in general prin programe inovatoare, alaturand stiluri diferite, chiar contradictorii, trasaturi ce si-au gasit reflectarea si in concertul de la Bucuresti, unde muzicii lui Mozart i s-a alaturat o creatie germana contemporana in prima auditie romaneasca. Aceste alaturari surprinzatoare de stiluri si epoci muzicale ii sunt proprii, se pare, lui Kent Nagano, iar prezenta pe scena Ateneului alaturi de el a lui Jorg Widmann in dubla postura de creator si clarinetist se inscrie in aceeasi directie. Am avut satisfactia de a-l vedea la Bucuresti pe Kent Nagano, un muzician avand un autentic cult al sunetului, ale carui gesturi dirijorale suple si precise, de o claritate perfect mozartiana, au modelat nuantat sonoritatea ireprosabila a unei orchestre care functiona... "nemteste".
Incursiuni coregrafice
Anul 2005 nefiind unul dintre cele mai faste pentru Opera Nationala din Bucuresti si implicit pentru compania sa de balet, schimbarile organizatorice generand o stagnare la nivelul premierelor si chiar al evenimentelor repertoriale, vom marca pe palierul artei dansului doua momente petrecute la final de an si anume spectacolele Cullberg Ballet si prezenta Alinei Cojocaru in Don Quijote pe scena Salii Palatului.
Primul eveniment la care ne referim ne-a confirmat impresia formata mai mult... la televizor, ca baletul a devenit o arta multinationala si multirasiala, mai ales cand este vorba despre cele mai importante companii ale lumii specializate in balet contemporan. Intalnirile JTI ne-au propus in 2005 trei lucrari coregrafice intr-un limbaj modern, frust, impecabil in plan tehnic, mizand pe capacitatea dansului de a satisface asteptarile publicului in cel mai rafinat mod, in versiunea Cullberg Ballet. Atipic pentru ceea ce asteapta in general publicul nostru, piesele prezentate de Cullberg Ballet au un grad de abstractizare care ar fi propriu mai degraba unei arte precum muzica. Iata un gen de balet contemporan care stimuleaza imaginatia si nu o inhiba, sugestia vizuala pretandu-se la interpretari felurite.
Doar cateva zile mai tarziu, a venit momentul reintalnirii cu un cuplu celebru al baletului mondial, Alina Cojocaru si Johann Kobborg, amandoi evoluand in spectacolul Don Quijote de Minkus, productie a Operei Nationale din Bucuresti. Aflati intr-un moment de varf al carierei si intr-o excelenta dispozitie, cei doi solisti ai Royal Opera House - Covent Garden din Londra au plutit din nou pe scena Salii Mari a Palatului, spre bucuria unui public numeros, deja entuziasmat de evolutia celor doi in ultimii ani, atat in scurtele momente prezentate in Festivalul International "George Enescu", cat si atunci cand au aparut pentru a dansa in Lacul lebedelor de Ceaikovski. Interpretarea cu o tehnica impecabila, dar si intens expresiva a celor mai dificile elemente coregrafice ne-a incantat si de aceasta data, bucuria de a dansa a celor doi dand impresia unei superbe identitati intre dorinta si realitate.
In loc de concluzii
E bine in fotoliul de orchestra. Totusi, privind inapoi catre un an muzical cum a fost 2005, incep sa cred tot mai mult ca atat artistul, cat si criticul sau jurnalistul de cultura au si o misiune comuna : aceea de a cauta si eventual chiar a de gasi punti catre public, catre lumea reala a anului 2006 si de a merge pe cai mai putin batatorite decat cele cu care ne-a invatat cultura controlata de stat timp de atatea decenii si ale carei reflexe le gasim si astazi intr-o anumita comoditate tipic romaneasca, fie ea si intelectuala, pe care un artist nu ar trebui sa si-o permita.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
