Îmi amintesc de asemenea cu precizie nesfârşitul chin prin care treceam când ajungeam într-o altă clasă, iar numele meu era strigat în toată lungimea lui. Şi am stat adesea în faţa unei clase noi, de cinci ori în perioada cât am fost elevă. Şi de fiecare dată o luam de la capăt.
– Cum te cheamă?
– Mai spune o dată!
– Cum se scrie asta? Vrei să spui, te rog, pe litere?
Treceau de fiecare dată câteva săptămâni până ce se obişnuiau cu noi, dascălii şi elevii în egală măsură, şi începeau să ne trateze ca pe nişte oameni obişnuiţi. În general, aristocraţii sunt legaţi de un anumit loc, familiile lor trăiesc de secole bune pe pământurile lor undeva la ţară, iar satul întreg ştie cine sunt „cei de la castel“. Puţini sunt copiii obligaţi să dea explicaţii cu privire la nume şi origini. Mai întâi merg la şcoala primară din sat, apoi, cel mai probabil, la unul dintre gimnaziile din apropiere, dar destul de curând urmează internatul din Elveţia. Acolo, la început, toţi elevii sunt noi, iar după şase sau opt ani petrecuţi la internat ştiu oricum cu toţii totul despre fiecare dintre ei.
Noi însă am fost nevoiţi să ne mutăm tot timpul. Abia pricepuseră dascălii cum ne cheamă şi cine şi cum făcea parte din numeroasa noastră familie, că eram nevoiţi să plecăm altundeva, unde o luam cu toate de la început. Îmi amintesc de un profesor de istorie care se întrerupea de mai multe ori în timpul orei ca să mă întrebe dacă familia mea sau măcar cea a mamei aparţinea înaltei aristocraţii germane. Nu ştiam ce să-i răspund, mă înroşeam toată şi bâlbâiam ceva fără sens. O adevărată plăcere.
Ştiam că avem un nume aristocratic, dar nimic mai mult. Niciodată nu am pus întrebări legate de cultura şi concepţiile legate de el. Niciodată. Pur şi simplu nu era un subiect de discuţie pentru noi. Am crescut în modul cel mai firesc în acest mediu. Nimeni nu cerceta dedesubturile. Nimeni nu se posta în faţa părinţilor ca să întrebe ce se ascundea în spatele numelui aceluia lung, la ce folosea şi ce era cu el. Era cum era şi nu trebuia să însemne ceva. Pentru părinţii mei discreţia şi modestia erau mai presus decât orice. Ne-au transmis un anume stil de viaţă, atitudinea corespunzătoare şi concepţii morale severe, dar toate acestea nu erau legate de noţiunea de aristocraţie. Trebuia să luăm cunoştinţă de cultura acesteia indirect şi într-un mod cât mai firesc şi, în niciun caz, să nu ne luăm nasul la purtare.
Am deprins să trăim cât se poate de firesc în conformitate cu originea noastră la bunicii din partea mamei. Aceştia locuiau, ce-i drept, în fundul provinciei Allgäu, dar într-un castel minunat, cu un parc, nu o grădină, iar bunicul era stăpân peste numeroase acareturi, păduri şi pământuri. Mama mea e şi ea contesă, iar şirul strămoşilor ei poate fi urmărit până în Evul Mediu. În acest frumos castel, înconjurat de un pitoresc şanţ de apărare umplut cu apă şi pământuri întinse cu drumuri şi pajişti, copaci în care te puteai căţăra şi tufişuri numai bune pentru v-aţi ascunselea, care se învecina cu un lac ale cărui maluri erau pline de stuf, ne-am petrecut noi ani la rândul vacanţele de vară. Toate acestea însemnau pentru noi, „nomazii“, Germania şi familia.
Aici am aflat cum e viaţa cu valeţi, bucătăreasă şi cameristă, viaţa într-un loc cu scări impunătoare, coridoare nesfârşite, pereţi înalţi şi uşi cu canaturi duble, lucruri extrem de familiare oricăror aristocraţi crescuţi într-un castel. Chiar dacă mă ridicam pe vârfuri şi reuşeam să ajung la clanţa uşii de la sufragerie, aceasta tot era prea mare şi prea grea ca s-o pot deschide de una singură. Existau nenumărate încăperi, saloane şi camere, mai multe scări, chiar şi una în spirală care unea toate etajele. Exista aici mai mult loc la dispoziţie decât ar fi putut visa orice copil. Numai podul avea trei niveluri. Apoi mai beneficiam şi de timp şi libertate. Puteam să dispărem ore întregi fără ca cineva să bage de seamă. Important era doar să apărem la douăsprezece şi jumătate fix la masa de prânz, căci dacă ar fi trebuit să ne caute când toată lumea se pregătea să mănânce, s-ar fi răcit nu doar supa, ci şi felul principal.
În fiecare dimineaţă, în timp ce bunicii luau micul dejun în salon, venea bucătăreasa încinsă cu un şorţ alb să se intereseze ce urma să se servească la prânz. Bunicii i se adresa cu „excelenţa voastră“. Să fie păstrăvi proaspeţi sau spate de căprioară, şniţel ori simple găluşte cu brânză? Chiar şi noi, copiii, eram întrebaţi ce ne-ar plăcea şi aveam voie să ne dorim una sau alta. Hotărârea definitivă o lua însă bunica. Trebuia de asemenea să acceptăm că la începutul mesei se servea supă, ceea ce nu ne convenea deloc, căci trebuia să mănânci tot. Dar aveam şi o consolare: la sfârşit sosea negreşit desertul!
După ce bucătăreasa se făcea nevăzută în bucătăria castelului, care se afla într-o clădire separată şi era compusă din câteva încăperi spaţioase la nivelul solului, bunica obişnuia să facă cu noi un plan al zilei. Era vorba de micile obligaţii care ne reveneau. Astfel uneori ne trimitea în orăşelul cu străzi înguste şi pieţe pavate cu piatră, pe care le ştiam pe dinafară, pentru unele cumpărături. Ori era tocmai momentul să recoltăm vreo legumă din grădina de zarzavaturi: salată, fasole, mazăre sau morcovi. Apoi mai era şi oferta nesfârşită de fructe: pere, prune, renglote, căpşune, zmeură, mure ori agrişe. Livada era uriaşă şi din fiecare sort existau nenumăraţi pomi sau arbuşti. Singura recoltă de care scăpam era cea de coacăze, şiruri ordonate de arbuşti deşi şi plini de bobiţe strălucitoare ce se întindeau pe o suprafaţă nesfârşită. De adunatul lor se ocupau trei femei mai în vârstă, angajate special pentru asta şi cărora le spuneam „femeile cocăzeşe“. Erau soţiile sau văduvele unor angajaţi ai bunicilor, precum doamna Wal, nevasta valetului care servea la masă, sau doamna Sonntag, al cărei soţ s-a ocupat, până la moarte, de parchetul casei pe care îl lustruia într-un mod cât se poate de neobişnuit. Îşi prindea periile ca pe nişte patine de pantofi şi aluneca apoi, spre deliciul copiilor, cu mişcări pline de eleganţă de colo-colo peste parchet.
Femeile cocăzeşe erau trupeşe, purtau şorţuri colorate şi întotdeauna baticuri. Recoltarea nu se făcea decât pe vreme bună. Aşa că soarele le bătea ore întregi în cap. Din fericire, aveau multe să-şi spună, iar vorbăria lor nesfârşită, în cel mai pur dialect şvab, din care nu înţelegeam o iotă, suna din depărtare ca un ciripit de păsări. Deseori aveam impresia că asupra tufişurilor de coacăze se abătuse un stol de vrăbii, aşa că o luam într-acolo să le alungăm, dar apropiindu-ne, descopeream baticurile colorate printre crengi şi ne linişteam: erau doar cocăzeşele care ciripeau.
Dacă afară era destul de cald, aveam în program şi înotul. Lacul era plin de vegetaţie, mirosea a plante şi umezeală, iar fundul nu se vedea nicăieri. Când nu ne dădeam drumul în apă de pe pontonul de lemn – bunica îl comandase special pentru cei care făceau baie în lac deşi ea însăşi nu ştia să înoate –, ci intram în apă direct de la mal, nimeream cu picioarele printre lujerii lunecoşi ai nuferilor şi ne prindeam în ei. Mie însă nu-mi era frică, dimpotrivă, mă simţeam ca o vrăjitoare a smârcurilor. Sau ca o naiadă, care nici nu simte plantele de sub apă fiindcă ea însăşi e pe jumătate peşte.
Uneori micile sarcini ni se păreau împovărătoare, dar o iubeam mult prea mult pe bunica noastră, ca să ripostăm în vreun fel. În plus, avea întotdeauna grijă ca ocupaţiile noastre preferate, precum jocurile cu câinii, păpuşile, trenuleţul sau deghizările, să nu fie neglijate. Mai ales în zilele ploioase eram lăsaţi ore întregi de capul nostru. Atunci ne preumblam dintr-un salon în altul, ne înfundam în fotoliile uriaşe care se aflau peste tot şi citeam ori întorceam debaraua cu susul în jos.
Ne plăcea nespus să ne petrecem timpul acolo. Debara era un fel de-a spune, căci era o încăpere mare cât o sală de bal, ticsită cu mobile de tot felul. Fotolii şi canapele, paturi de lemn sculptat şi comode preţioase, lămpi de bronz aurii şi paravane, fel de fel de obiecte pentru care nu mai exista trebuinţă. Era ca într-un magazin cu vechituri. Un paradis pentru copii.
Uneam paturi şi scaune în aşa fel încât să ne construim colibe şi peşteri, tuneluri şi căi de scăpare. Eram banda din debara şi nimeni nu avea voie să se apropie prea mult. Cei mai mari „duşmani“ ai noştri erau valetul şi camerista. Le-am dat câte un nume de cod, ca să nu ştie că vorbeam despre ei când erau de faţă. Cei mari i se adresau camerisei cu numele mic. O chema Hermine, dar noi îi spuneam Minher („domnul meu“). Iar pe „bunul Wal“ („balenă“), cum îi spunea bunica valetului – care cu calmul lui imperturbabil şi cu statura lui ieşită din comun părea într-adevăr să înoate ca o balenă prietenoasă prin castel – l-am poreclit Law. Să citeşti un nume pe dos nu era un semn de prea multă deşteptăciune, nouă însă şi numai simpla poreclire a unei persoane adulte şi respectabile ni se părea a fi un lucru teribil de impertinent şi extraordinar de subtil.
Adesea cotrobăiam prin dulapuri, descopeream caiete de şcoală ale mamei şi ale surorilor ei, reviste vechi şi cărţi. Găseai acolo şi blănurile grele de vulpe cu care valetul acoperea iarna partea de jos a ferestrelor, ca să oprească frigul. Totul era o mare aventură.
Bunica ne-o permitea, ba cred că deseori ar fi intrat şi ea în joc. Era o femeie minunată, o natură olimpiană şi nepretenţioasă până la uitare de sine. Când se întorcea dis-de-dimineaţă de la biserică încălţată în pantofii ei vechi – se ducea în fiecare dimineaţă la slujbă şi i se părea de neînţeles că nepoţii ei nu făceau la fel – se oprea îndelung în dreptul tufelor de trandafiri care mărgineau drumul spre castel şi rupea cu dexteritate florile veştejite de pe tulpini. După ce aduna un pumn de flori, le punea pe marginea stratului peste grămăjoara care se adunase deja şi o lua de la capăt. Când ajungea în sfârşit acasă, nu-şi punea haina în vestiar, ci o azvârlea cu un gest teatral pe primul scaun întâlnit în cale, dacă o scotea de pe ea.
Părul cărunt şi lung îl purta ridicat şi prins în agrafe, şi ca nu cumva vântul să-i zburlească nobila coafură o proteja cu o plasă aproape invizibilă. Într-o zi am găsit plasa ei de păr în crengile joase ale unui copac, chiar lângă aleea ce ducea spre castel. Se prinsese în ele. Dar cât de bucuroasă a fost bunica atunci când i-am adus-o. Cu siguranţă nu era un obiect preţios, dar ea era din fire foarte chibzuită şi i s-ar fi părut o risipă să-şi achiziţioneze o plasă nouă atât timp cât cea veche era încă bună.
Printre accesoriile ei se număra şi o poşetă neagră şi hărtănită, în care încăpeau cheile, un mic portmoneu şi cartea ei groasă de rugăciuni. Poşeta aceasta avusese şi o precursoare, care îi fusese smulsă bunicii de pe umăr în Italia de un motociclist. Bunica povestea cu ochi strălucitori că se ducea la biserică, iar în poşetă nu avea nici bani, nici chei, ci doar cartea de rugăciuni.
– Cred că hoţului i-a fost învăţătură de minte, spunea ea râzând. Sper ca pentru el să fi fost un îndemn să se ducă imediat la biserică şi să-şi mărturisească păcatul.
O altă trăsătură tipică a bunicii era ceea ce noi numeam „spaima de-a nu rata ceva“. De cum se adunau în casă mai mult de trei oameni şi exista posibilitatea ca aceştia să nu rămână prea mult acolo, începea să se agite de teamă că nu va avea destul timp să stea de vorbă cu fiecare dintre ei. Voia să afle tot, să ştie tot şi să împărtăşească la rândul ei tot ce avea de spus. Abia după ce conversase pe îndelete cu fiecare în parte putea să se despartă liniştită pentru câteva luni de persoana respectivă. În felul acesta, la sărbătorile mai mari devenea extrem de nervoasă, alerga necontenit de la unul la altul, când şi când se prăbuşea pentru scurt timp pe câte una din numeroasele canapele, ca să se ridice foarte repede, realizând că mai erau foarte mulţi cei cu care nu apucase să stea de vorbă.
La bunici am avut parte şi de marile baluri, obişnuite printre aristocraţi, fie că era vorba de balul de iarnă, dat în onoarea fraţilor şi surorilor, verişorilor şi verişoarelor mai mari, atunci când aceştia împlineau douăzeci de ani, fie de serbări mai „mici“, zile de naştere ori întâlniri ale familiei, la care se adunau însă vreo trei sute de oaspeţi. Aici ne întâlneam cu numeroasele rubedenii de vârstă apropiată, aşa-numita verişorime, petreceam ore plăcute împreună, învăţam să ne apreciem şi să ne iubim unii pe alţii. Aici am avut parte şi de obligatoriile partide de vânătoare, de şarade, deghizări şi am învăţat să folosim cuvinte precum contenance pentru ţinută, les gens pentru personalul de serviciu şi aşa mai departe. Înainte de masă se servea un aperitif, iar la sfârşit cafea neagră. Ne uitam la mătuşile care tricotau, îl ajutam pe bunicul la cuvinte încrucişate, participam la câte un joc de puzzle ori învăţam canastă şi bridge – toate acestea fiind îndeletniciri de timp liber tradiţionale şi foarte răspândite printre nobili.
Şi nu în ultimul rând ne-am familiarizat cu Almanahul Gotha, o lucrare în mai multe volume unde sunt înregistraţi nobilii după descendenţă. Mai ales bunicul era pasionat de genealogie, avea aproape toate volumele, cele legate în roşu, în care sunt trecute casele princiare, cele verzi pentru conţi şi cele gri pentru baroni. Când adulţii stăteau seara după cină de vorbă şi se ajungea la subiectul rubedenii, de obicei nu dura mult până când unul dintre cei de faţă se ridica în picioare, se ducea la bibliotecă şi scotea unul dintre volumele mici şi groase, aflate acolo în număr mare. Apoi se dădeau paginile şi se căuta pasajul dorit, se citea cu voce tare şi se repetau citatele, fiindcă fiecare voia să ştie cu exactitate cum un anume Friedrich despre care fusese vorba se înrudea cu alte persoane amintite sau poate chiar cu propria familie, din ce casă provenea soţia lui şi câţi copii avea. Dacă nu cumva era necăsătorit? Ori dacă nu cumva era acel Friedrich care trăia la São Paolo şi căruia toţi îi ziceau Fritz?
Acesta este un joc căruia aristocraţia i se dedă cu nesfârşită răbdare şi devotament. În Gotha este cuprinsă o ştiinţă pe care orice nobil ar trebui s-o ştie pe dinafară, cel puţin datele istorice referitoare la propria lui familie. Copiii trebuie să şi-o însuşească şi ei, aflând astfel că membrii familiei lor sunt mulţi la număr, iar şirul predecesorilor e lung, că existenţa lor nu se întinde doar pe orizontală, ci are pe verticala istoriei numeroase încrengături. Dobândesc acel sentiment de siguranţă pe care ţi-l dă o familie mare, dar şi de responsabilitate legat de istoria din care fac parte. Iar mai târziu se simt datori să-şi asume la rândul lor toate acestea.
Unul dintre efectele secundare ale studiului Almanahului poate fi acela de a lega relaţii potrivite statutului social, ce culminează în cel mai fericit caz cu o căsătorie. Era ceva ce nu am ştiut când eram mică şi nici n-am prins vreun indiciu din discuţiile de la bunici. Simţeam acribia, zelul cu care adulţii se adânceau în Gotha, îi admiram pentru cunoştinţele lor, dar nu vedeam în spatele acestora sforile secrete ce se trăgeau ori vreo încercare de a-i manipula pe alţii.
Pe lângă studiul Almanahului Gotha bunicul era pasionat de mersul trenurilor. După ce mai crescusem şi se întâmpla să merg cu trenul la Allgäu în vizită la bunici, nu trebuia decât să dau înainte un telefon, ca bunicul să-mi găsească pe loc cele mai bune şi mai rapide legături. Era întotdeauna la curent cu ultimul mers al trenurilor şi se descurca uimitor de bine în el, asemenea unui venerabil amiral, care nu uită nici la bătrâneţe să descifreze cele mai complicate hărţi şi să calculeze ruta ideală. Aceeaşi bucurie şi sete de cunoaştere le vedeam la bunicul şi atunci când studia Almanahul. Dădea dovadă de o neobosită ambiţie când era vorba să descopere un grad de rudenie cu cine ştie cine ori să stabilească cele mai confortabile şi rapide legături de tren pentru mine.
Cu toată splendoarea casei lor aristocratice, bunicii mei se purtau cu modestie şi cumpătare. Sună ciudat, având în vedere castelul luxos cu angajaţi şi valet care servea masa purtând mănuşi albe, să vorbeşti despre modestie, e vorba însă despre atitudinea pe care o adopţi, iar în această privinţă există deosebiri uriaşe între oameni. Bunicii mei nu se credeau importanţi, nu se împăunau, aveau locurile lor rezervate în biserica barocă a localităţii, dar dacă se nimerea ca altcineva să se aşeze din greşeală acolo, îşi căutau fără să comenteze un alt loc. De Lăsata Secului, când întreaga localitate se lăsa purtată de obişnuita nebunie a sărbătorii, iar oamenii umblau costumaţi pe străzi, bunicii mei nu se lăsau mai prejos, ieşeau în stradă şi le adresau tuturor celor pe care îi întâlneau tradiţionalele saluturi cu plecăciuni. Iar seara, bunica îşi punea pe ea una din hainele vechi de blană, se strecura pe o ieşire dosnică din castel şi se producea pe scena sălii de spectacol în chip de Zara Leander. Cu vocea ei joasă şi caldă, cânta despre miracole şi despre blondul Waldemar şi culegea aplauze furtunoase.
Când mă întorceam la şcoală după acele lungi săptămâni de aur, nu povesteam nimic din cele petrecute. Oricum nu m-ar fi înţeles nimeni. Şi nici nu voiam să-mi invit una dintre prietene cu mine în vacanţă. După aceea toată şcoala ar fi aflat probabil că bunicii mei locuiesc într-un castel, iar eu n-aş fi ştiut ce explicaţii să dau. Povesteam deci pe scurt că fusesem în Germania de Sud, la bunici, trezind compasiunea prietenelor mele.
– Iar ai fost în vacanţă la bunica? mă întrebau ele.
Pe măsură ce creşteam, întrebarea mă enerva tot mai mult. Mai ales când venea de la Ulrike Gruber. Ulrike avea picioare scurte şi nu era mai bună la învăţătură decât mine, nici măcar la sport. Dar avea părul blond, îşi dădea unghiile cu ojă şi avea succces la băieţi. Şi – asta era culmea – părinţii ei aveau o rulotă. Cu aceasta porneau vara spre sud, se opreau unde îi tăia capul şi îşi petreceau vacanţa din principiu doar acolo unde era tot timpul soare, astfel încât Ulrike se întorcea mereu bronzată la şcoală. Pe atunci nu se ştia încă nimic despre gaura din stratul de ozon, bronzul sportiv însemna frumuseţe şi bună-dispoziţie, iar Ulrike era mândră nevoie mare că era cea mai bronzată din clasă, dacă nu cumva din întreaga şcoală.
Eu în schimb eram albă precum creta, ceea ce mă enerva la culme. De ce oare părinţii mei nu aveau şi ei o rulotă? În comparaţie cu un concediu cu plajă şi băi în mare pe o vreme strălucitoare, lacul romantic al bunicilor părea o baltă plină de alge, iar vechiul castel o zidărie umbroasă fără aer şi lumină. Voiam şi eu în sud, să mă bălăcesc la soare. Voiam să fiu şi eu bronzată. Dar în această privinţă nu exista nici cea mai slabă speranţă. Campingul era în afara oricărei discuţii pentru părinţii mei. Vacanţele le petreceam la castel şi cu asta basta.
Dar cu cât creşteam, cu atât mai mare era dorinţa de a vedea lumea. Abia împlinisem optsprezece ani, când împreună cu o prietenă am plecat în Grecia, făcând autostopul. Am fost luate fără excepţie doar de bărbaţi de ale căror insistenţe trebuia să scăpăm fugind, ceea ce era de fapt extrem de periculos. Din fericire însă n-am păţit nimic. În fiecare zi făceam baie în mare, zăceam la soare, ne fierbeam o supă pe o spirtieră, trăiam din pepeni verzi şi smochine proaspete şi dormeam sub cerul liber. Când stăteam noaptea culcată în sacul meu de dormit, ascultam fericită cicadele, priveam în sus spre cerul întunecat şi număram stelele. Nimeni nu ştia unde sunt, nimeni nu ştia cine sunt. Şi în sfârşit aveam ocazia să mă bronzez după pofta inimii.
Fragment din Adio, nobili! sau noblesse oblige / de Christine Gräfin von Brühl, în pregătire la editura Baroque Books & Arts, colecţia cadril. Traducere: Ondine Dascăliţa. Ilustraţia copertei: Andreea Floreanu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
